„Un profet” arată drumul spre barbarie pe care merge Occidentul

Filmul regizorului francez Jacques Andiard, premiat cu cea mai înaltă distincţie la Cannes în 2009, atrage atenţia publicului asupra răscrucii la care se află lumea occidentală, a atingerii de către aceasta a punctului de inflexiune de unde încetează ascensiunea civilizaţiei începând coborârea abruptă în barbarie. Acţiunea filmului este în linii mari aceasta: Un tânăr deţinut analfabet, fără părinti, de origine maghrebiană, unul din sutele de mii de tineri ce îşi duc existenta în jungla periferiilor Parisului, cărora societatea capitalului le rezervă încă din naştere un loc în penitenciarele sale, prin neimplicare şi privare de şanse este transferat dintr-o închisoare de minori într-o închisoare pentru adulţi. Aici intra în contact cu un şef mafiot corsican, César Luciani interpretat convingător de  Niels Arestrup, ce conducea puşcăria într-un stil violent şi autoritar. Acesta brutalizându-l si ameninţându-l pe tânăr cu moartea, ii ordona sa-l  ucidă pe un martor incomod aflat în grupul de arabi musulmani cu care corsicanii împărţeau detenţia. Malik El Djebena, jucat magistral de Tahar Rahim, se achită de sarcină cu succes, într-o scena de o violenta extrema intrând astfel în gratiile şefului. Pas cu pas, Malik, câştigă încrederea tiranului prin execuţia misiunilor ce ii sunt încredinţate. Mandatarea sa de a face naveta intre interior şi exterior, intre lumea puşcăriei si lumea din afara acesteia, pe lângă faptul ca leagă iţele acţiunii, are rolul de a sublinia graniţa subţire, translucidă, confluenta celor doua universuri. Asa se clădeşte ascensiunea eroului, înzestrat şi cu darul clarviziunii pentru care este numit şi profet, marcată de o serie de crime violente,  spre vârful puterii ca singura cale spre libertate. Pentru a supravieţuii, sau pentru a urca treptele ierarhiei, El Djebena este nevoit sa ucidă, sa facă uz de violentă. Într-o lume în care omuciderea şi violenta sunt forme fireşti de exercitare  a puterii de clan, în care omul este condus de instinctele sale cele mai primare, iar conştiinţa  morală o  relicva abandonata a trecutului, Malik El Djebena da totuşi dovada de conştiinţă, este chinuit de remuşcări, descoperă drumul libertăţii interioare, poate şi datorită glasului sângelui, prin adeziunea la islam. Pus în situaţia sa aleagă simbolic intre Occident şi islam, primul reprezentat  de corsicanul César Luciani al cărui unic Dumnezeu este setea nelimitata de putere şi de bani în numele căreia orice cruzime şi crimă îşi afla justificarea, eroul alege islamul respingând cu demnitatea ispita financiara a şefului mafiot.
In finalul peliculei, această opţiune are darul de ai solidariza pe arabii musulmani care incurajaţi de Malik se ridică împotriva tiraniei întruchipate de César Luciani, simbolizând de fapt ridicarea la lupta a lumii musulmane împotriva occidentului.

"Ceea ce m-a interesat a fost prezentarea închisorii ca o metaforă a societăţii", spune Jacques Andiard. Da, acest film extraordinar este o metafora de o neînchipuită forţă. Aparent liber, omul se afla de fapt închis într-o puşcărie cu ziduri şi gardieni invizibili, aflat la discreţia clanurilor mafiote ce stăpânesc autoritar sectorul economic. Stăpânirea se exercita prin crime violente exemplare. Autorităţile sunt şi ele înglobate în structurile mafiote şi acţionează la comanda acestora. Nu exista practic nici o scăpare, oricine poate devenii victima inocenta a sistemului căruia nu-i lipseşte componenta rasista îndreptată împotriva arabilor musulmani. In aceste condiţii a te afla în detenţie sau în libertate nu mai prezintă multa importanta. Capii afacerilor conduc, îşi impun voinţa, la fel de eficient şi din puşcărie şi din afara.Ei fac legea şi tot ei veghează la aplicarea ei. Puşcăria propriu-zisa nu este decât un centru de instrucţie ,o pepiniera pentru viitoarele cadre ale crimei, o tabără de antrenament, un punct de comanda al afacerilor, al traficului de droguri, prostituţiei etc.Singura cale de evadare în viziune lui Jacques Andiard este riposta violenta, lupta. Personajul sau principal ia totul pe cont propriu. Deşi lipsit de educaţie, dar înzestrat cu calităţi şi virtuţi native de excepţie printre care şi cu darul clarviziunii, aceasta parcurge repede etapele învăţării avansând propria sa soluţie la problema ieşirii din labirint. Pendulând intre lumea occidentală şi lumea araba de care se simte legat sufleteşte şi spiritual, Malik El Djebena, răspunde barbariei cu barbarie, crimei cu crima,violentei cu violenta, dar atenţie, gesturile sale nu sunt animate de egoismul mercantil cel mai josnic, asa cum sunt cele ale occidentalilor, ci de setea de libertate, de setea de dreptate. Fluturând stindardul libertăţii, actiunile sale devin legitime, izbăvitoare. Dintr-un tânăr fără trecut şi fără viitor el devine eroul comunitatii arabe.Victoria lui Malik, eliberarea sa de sub tutela mafiei, este de fapt victoria islamului  şi prin aceasta  Jacques Andiard ne lasă impresia ca vede în islamism singura forţă capabila sa se opună tiraniei sistemului capitalist.
Prin demersul lor artistic, atât autorul filmului cât şi actorii , fără a o afirma explicit, semnează un important act de acuzare la adresa capitalismului contemporan subliniindu-i caracteristica devenirii crimei instrument uzual în afaceri şi cea a  părăsirii orbitei civilizaţiei concomitent cu alunecarea  în barbarie.

In zilele noastre întrebarea socialism sau capitalism se traduce în alegerea intre civilizaţie sau barbarie.

Florian Liviu

Drama si mizeria clasei muncitoare

Evenimentul zilei de Vineri 19 martie publica reportajul intitulat :Drama de ceferist:"Cine ma mai angajează acum ?" în care autorul încearcă sa redea o părticică din zbuciumul sufletesc, disperarea şi teama fata de ziua de mâine ce domneşte in rândul celor atinşi de ciuma şomajului.Prin gura a doi muncitori unul de 48 iar altul de 39 de ani desluşim în cele câteva fraze surprinse de ziarist drama unei clase întregi abandonată şi hulita de asa-numita elită a societăţii romaneşti.


"Cornel Dinu se prezintă: e de loc din comuna dâmboviţeană Gura Şuţii, a muncit primii 10 ani la Târgovişte şi alţi 19 în Bucureşti, pentru un salariu de 1.020 de lei pe lună. Are doi copii la şcoala generală, doi la liceu şi e în proces de divorţ". Iata o răsplată binemeritata după 29 de ani de munca grea:disponibilizarea. Luați aminte domnilor intelectuali cum trăieşte clasa muncitoare, asta nu este viata, ci povara, suferinţă, umilință şi în final moarte .Înainte sa apuce tocul şi sa scrie anacolutele domniei sale fraze împotriva lui Marx, domnul Tismaneanu mai bine s-ar întreba cum de nu se revolta Dumnezeu când pe lume este atâta nedreptate şi atâta nenorocire.


Si Cornel Dinu nu este un caz izolat, alţi zece mii de ceferişti mai sunt în situaţia lui, iar ca ei încă aproape un milion. Realizaţi oare cât plânset este în aceasta ţară, ce înseamnă sa se cuibărească frica şi deznădejdea  într-un milion de suflete.Si ei sunt tot oameni ca şi noi, au dreptul sa se bucure de viata, au dreptul fundamental la munca.Li se oferă în schimb "privilegiul" compensatoriu  de a admira cum clasa capitalista umple cazinourile, sau sălile unde se ţin serate burgheze, sau cluburile de noapte , cum se lafaie în limuzine luxoase afişându-si  accesoriile  vestimentare de mii de euro-numai dintr-un astfel de obiect s-ar putea finanţa educaţia unui copil timp de un an de zile- obţinute toate fără munca. 


De ce este nevoie de capitalism ? Pentru ca marea majoritate sa muncească pe nimic iar un pumn de oameni sa paraziteze pe spinarea primilor? Iata nişte întrebări demne de filosoful Tismaneanu. Ca sa ma exprim în limbajul domniei sale cei un milion de romani cărora li se refuza dreptul la munca  reprezinta reificarea nedreptăţii funciare a sistemului bazat pe capital.



„Acum vine şi Paştele, o să vrea un copil o bluză, altul ceva de încălţat... Cum să le zic că n-am de unde?" ,
asa se tanguie clasa muncitoare la douăzeci de ani de la contrarevoluţia din 1989. E jale în sufletul tău sărmană muncitorime şi nimeni nu vine sa ţi-o aline.Elita conducătoare cu sufletul de piatră, rade şi te batjocorește. Încarceraţi într-un egoism ce le-a întunecat mintea se bucura de răul tău uitând ca nu exista forma de violenta mai cumplita decât sărăcia,asa cum a arătat Mahatma Gandhi, iar violența naște la rândul sau violentă.

Florian Liviu

Consideratii asupra capitalismului romanesc

Instaurat prin contra revoluția din decembrie 1989 orchestrata din exterior, în contextul istoric al trădării socialismului de către liderii Uniunii Sovietice și preluării în forța de către Statele Unite ale Americii a supremației planetare în calitate de unic jandarm, capitalismul romanesc animat de un neoliberalism fără discernământ, de mistica pieței libere și de speranțele unei populații naive, înșelate de o propaganda abila și insidioasă  se confrunta acum cu o criza nimicitoare. 
Vin aici cu o precizare care mi se pare importantă.Sintagma  „capitalism romanesc” este superfluă. Burghezia romanească, ma refer la deținătorii de mari capitaluri, este ca și inexistenta, jucând în prezent un rol insignifiant în viata economică. Ea a intrat pe scena istorie la începutul anilor nouăzeci lepădând hainele roșii  ale nomenclaturii partidului, lansându-se în afaceri prin folosirea puterii politice pentru însușirea frauduloasa a avuției socialiste.Aceasta dureroasă nedreptate sociala patronata de Ion Iliescu și social-democrație-de remarcat oportunismul social democrației și cum apară ea interesele celor ce muncesc- a fost actul de naștere al clasei capitaliste autohtone. Dar, asa cum era de așteptat, ea a pierdut repede lupta cu rivalele sale din Vest adoptând după înfrângere o atitudine de vasalitate umilă. Pentru că s-a dovedit incapabilă să-și apere independenta și sa-și conserve privilegiile nu-i mai rămâne acum decât sa se mulțumească cu fărâmele care vor prisosi la masa bogaților.
Capitalul străin, atât prin pondere cât și prin structură, dictează regulile jocului economic. Pentru a ne face o imagine a supremației devastatoare a capitalului străin sa ne gândim doar că sectorul financiar (finanțele constituie centrul de comanda al oricărei economii) și cel al telecomunicațiilor se afla suta la suta în mâinile sale. De fapt cele mai profitabile ramuri și sectoare ale economiei naționale se afla sub controlul marilor monopoluri occidentale care și-au împărțit „zonele de vânătoare” în scopul maximizării profitului și a eliminării oricărui concurent autohton .Aceasta rețea monopolista funcționează ca o conducta prin care se scurg în Occident și în Statele Unite cea mai mare parte a venitului național realizat cu sudoarea și suferința milioanelor de proletari ce trăiesc în mizerie.
Iată mai jos dovada acestor afirmații:

sursa (http://www.variantacojocaru.ro/documente/Grafice1-9.pdf)

După cum se observa, suprafața cu albastru reprezintă PIB-ul exportat de România în afara sa către acționarii trusturilor și cartelurilor care operează pe teritoriul național. Se desprinde din datele înfățișate o tendința clara de creștere exponențială a acestui transfer de venituri ucigător pentru țara noastră. Din nimicul ce mai rămâne (suprafața verde) trebuie îndestulată clasa capitalistă autohtonă împreună cu mereu nesățiosul și coruptul său aparat politic. Din rest, adică din nimicul nimicului, bine înțeles după ce se vor scădea investițiile publice și alte cheltuieli, va fi plătită cu salarii mizerabile clasa muncitoare, singura autoare a valorilor și bogățiilor din care s-au înfruptat cei de mai sus. Dacă și numai pentru faptul ca nu permitea exportul de venit național- tot ce se producea rămânea în țară și se repartiza sub forma de investiții publice și retribuții- socialismul se dovedește mult superior capitalismului.

Dovada exploatării fără nici un scrupul și fără nici o limita a celor ce muncesc de către clasa capitalista națională și internațională cu incurajarea și sub ochii îngăduitori și complici ai social democrației, o avem în tabloul ce urmează:
Ne izbește uluindu-ne disproporția nerușinata dintre masa salariilor și cea a profiturilor.

sursa (http://www.variantacojocaru.ro/documente/Grafice1-9.pdf)

Nu putem sa nu ne întrebam cu ciuda și revolta legitima unde și cum se reflecta aceste profituri imorale obținute pe spatele clasei muncitoare în standardul de viata al acesteia. După ce clasa capitalista a risipit 1.200 de mld. de euro fără sa se întrebe cum poate un muncitor sa supraviețuiască cu un salariu de 400 de euro- multi dintre ei au salarii și mai mici- în condițiile în care toate preturile sunt aliniate la preturile Occidentului, construind în douăzeci de ani doar doua sute de km de autostrada ar trebuii sa urlam de manie și disperare.Am dat aurul socialismului pe niște mărgele de sticla colorate . Cu ce ne-am ales ? Cu nimic sau mai bine zis cu exploatare, umilință și nedreptate. Din stăpâni liberi și mândri într-o țară libera am ajuns slugi flamande.
Am numit aceste profituri imorale și nerușinate pentru ca chiar și în cadrul strâmt al capitalismului se poate obține mai mult în favoarea celor ce muncesc.
Mai jos,în sprijinul afirmației noastre, redam din aceeași sursa raportul profit,salarii din tari ca Elveția și Slovenia.

e

Exista o discrepanta strigătoare la cer intre cele doua tari și România. Deslușim aici manopera ascunsa a social-democrației - toate guvernele burgheze de după 1989, indiferent de partid, au fost în declarații „de stânga”- precum și dovada irefutabila a trădării proletariatului și a pactizării sale cu burghezia internațională. Iată de ce Lenin a respins și a denunțat pe buna dreptate social democrația ca abdicare de la marxism , ca trădare oportunistă a intereselor celor ce trudesc. Dar înfeudarea totala în favoarea marelui capital occidental nu s-ar fi produs atât de lesne dacă social democrația, ajunsă la putere în 1990, nu ar fi săvârșit cel mai mare rău posibil la adresa clasei muncitoare: distrugerea, coruperea și aservirea mișcării sindicale-atât cât a mai rămas din ea- factorului politic. Fără sindicalism, fără lideri autentici, căliți în batali dure, proveniți de jos , din rândurile sale, muncitorimea nu poate reprezenta o forța politica veritabila.
Iar statele fără mișcare muncitoreasca, unde clasa muncitoare nu este decât o noțiune politica abstractă  devin "republici bananiere", teren viran de manevra pentru capitalurile financiare speculative, rezervor viu de sclavi pentru munci necalificate în Vestul industrializat și bogat.
Ne susținem ideea cu un tablou ce ne înfățișează foarte sugestiv pătrunderea nestingherita din ce în ce mai pronunțată și mai agresivă a capitalului financiar sub forma împrumuturilor publice și private înrobind în aceeași măsură statul și populația. Se mai poate vorbi în aceste condiții de independenta României ? Cine conduce de fapt: guvernul sau marea finanță ? Si dacă conduce marea finanță asa cum reiese din aceste date, conduce ea în interesul său, sau în interesul romanilor ? Am atins aici limitele democrației burgheze parlamentare.Totul este un joc, o farsa, o punere abila în scena. O imensa industrie de "fabricare a consimțământului" își da concursul odată la patru sau cinci ani pentru ca poporul sa tropăie la alegeri asa cum se cuvine.

Dar pe orișicine ar vota el, nu trebuie sa uite ca nu are în fata sa decât o marioneta jalnica dansând sub sforile mânuite abil  de marea finanță:


Florian Liviu

De ce Grecia poate si noi nu ?

Grecia lupta. Poporul grec s-a ridicat ca un singur om în apărarea dreptului sau firesc și natural la viată decenta. Demonstrează, mărșăluiește pe străzile Atenei, amenință cu greva generala și o pune în operă.

Cinci milioane de muncitori, toată forța de muncă a tarii, s-au raliat în jurul a doua mari sindicate decise să lupte pana la capăt. Li s-au alăturat agricultorii și pensionarii care se vad nevoiți sa se bată la vârsta senectutii pentru a-și conserva pensiile.

Ministerul de Finanțe a fost luat cu asalt și cucerit de forțele revoluționare comuniste. Lucrătorii Monitorului Oficial au încetat lucrul și refuza sa publice legi și hotărâri ale autorităților care țintesc în reducerea standardului de trai.

Tineri bravi ataca cu sticle incendiare sediile băncilor, ale corporațiilor multinaționale, forțele de represiune, simbolurile capitalismului. Ura legitima a tinerilor lovește și se revarsă cu forța unui uragan devastator. In inimile lor demnitatea și libertatea nu sunt doar simple vorbe. Distrug automobilele de fițe și vitrinele magazinelor de lux, însemnele și emblemele prosperității capitaliștilor clădite pe suferințele și  lacrimile celor multi și umili.

Poporul răsculat are fără doar și poate dreptate.Stăpân pe sine și pe destinul sau, conștient de forța care o poseda afirma răspicat:

Nu va plăti el oalele sparte de clasa capitaliștilor.

Uriașa datorie publica a tarii de aproape 300 de miliarde de euro aparține în întregime clasei capitaliste care s-a folosit de bani după bunul  plac.Grecul de rând nu a beneficiat de nici un cent din aceste fonduri.
Nu este drept și nici moral ca burghezia aflata la ananghie sa arunce vina și responsabilitatea în cârca proletariatului. Dacă s-a dovedit incapabila sa conducă, coruptă, venală, lipsită de vlagă, putere si fortă pentru a concura pe piata internatională cu burghezia altor state să se dea la o parte si sa cedeze puterea celor ce muncesc.

Dar o astfel de perspectiva este de natura sa oripileze întreaga Europa burgheză. Speriată finanța internațională pare dispusa la concesii.

Unitatea franco-germana deja s-a fisurat. Franța prin vocea lui Sarkozy nu mai este la fel de intransigenta ca ieri. Discursul sau s-a schimbat cu 180 de grade. Se invoca principiul solidarității paneuropene cu un stat membru aflat în dificultate și necesitatea salvării monedei euro. Aroganta prusaca a rămas singura sa peroreze în pustiu ameninţări sau ironii ce aduc aminte de epoca nazista. Ea propune Greciei, cu cinism, vânzarea de teritorii –s-a adus in discuție cedarea insulei Corfu sau a altor insule- în contul acoperirii datoriei la băncile germane. Inca o data ni se releva adevărata fata meschina și mercantila a construcției europene aflata în spatele unei măști surâzătoare și democratice.

Capitaliștii germani în care s-au trezit instinctele atavice adormite ale imperialismului așteaptă ca niște hiene sa sfâșie bucăți din trupul Greciei rănite. Lupta revoluționară a poporului grec întregită astfel și cu miza apărării integrității teritoriale capătă valente și dimensiuni epopeice. Grecia smulge bătându-se admirația, respectul și solidaritatea noastră. Ea pășește din nou mandră pe scena istorie în avangarda mișcării muncitorești europene.

In vremea asta România își trăiește pasivă și resemnata umilinţa şi durerea. Desi salariile şi pensiile sunt de doua trei ori mai mici decât în Grecia, iar şomajul se îndreaptă vertiginos spre un milion de persoane, înghiţim fără proteste curbele de sacrificiu pe care ni le servesc capitaliştii străini- capitaliştii romani sunt tot mai putini şi mai anemici iar rolul lor aproape neglijabil în conducerea economiei.

Inca o data se verifica teza ca motorul revoluţiilor ce reuşesc sa urnească istoria şi sa o determine sa facă un pas înainte este sentimentul demnităţii încolţit în conştiinţa maselor, nu foamea, nu teroarea, nu mizeria.

Demnitatea este reacţia prompta de revolta şi dorinţă reparatorie nestăvilita la nedreptate. Odată încolţită într-un suflet omenesc ea devine o forţa fără stavila, capabila sa-l înalte pe cel ce îl poseda la o stare sublima în care conştiinţa individuala se integrează deplin şi firesc în conştiinţa de ordin superior a societăţii căreia individul ii aparţine.

Sa ne fi eviscerat cei douăzeci de ani de desert capitalist de orice simţământ moral, de orice substanță etica astfel încât sa fi ajuns în stadiul de popor vegetal ?
Sa ne fi spălat creierele cu atâta eficienta capitalismul încât sa ajungem sa credem sincer ca noi, clasa muncitoare, suntem vinovaţi si responsabili de dezastrul tarii pentru ca nu muncim destul, suntem leneşi şi hoţi iar capitaliştii ce ne conduc fac tot ce le sta în putinţă pentru binele economiei care va fi prin ricoşeu şi binele nostru ? Sa fim mândri ca s-a mai deschis un hipermarket, ca a mai răsărit o bancă sau că o corporaţie multinaţională a mai deschis o filială în România ? Sa ne uităm hipnotizaţi în gura unor afacerişti veroşi ca Tiriac, Patriciu sau Vantu lipsiţi de orice scrupul şi sentimente umane ca la nişte mari iluminaţi ?

Lăsând la o parte semnele de întrebare de mai sus să enumerăm şi factorii obiectiv responsabili pentru imobilismul şi resemnarea clasei muncitoare.

Corupţia liderilor de sindicat, aserviţi capitalului sau aflaţi pe listele de plata ale serviciilor secrete. Pana când muncitorii nu se vor descotorosi de ei orice acţiune va fi blocată.

Gradul redus de sindicalizare a muncitorilor din mediul privat angrenaţi în corporaţiile multinaţionale sau în intreprinderile mici şi mijlocii.

Dezindustrializarea tarii, la comanda şi în interesul Vestului, desăvârşită de diverse cozi de topor autohtone ce s-au perindat la cârma tarii începând cu Ion Iliescu şi Petre Roman, a dus printre altele şi la nimicirea planificata şi conştientă a mișcării muncitorești-sindicale.

Inexistenta unui partid puternic al clasei muncitoare, recunoscut ca atare de ea, intransigent, situat pe pozițiile luptei de clasa, nedispus la nici o concesie în favoarea burgheziei.

Totuși scânteile revoluției grecești pot aprinde și conștiințele adormite ale romanilor.

Florian Liviu

Planificare versus piață

Apologeții sistemului capitalist au făcut mari eforturi în trecut și continuă să facă și în prezent pentru a răspândi și inculca în conștiința oamenilor neadevărul că economia de piața este superioara economiei planificate, cu corolarul sau la fel de fals ca și ipoteza ce-i sta la baza, ca socialismele s-au prăbușit din cauze economice.

Conceptul de piață liberă este unul din pilonii centrali ai sistemului exploatării omului de către om ce legitimează și susține puterea și dominația capitalului asupra muncii.Cu cât piața este mai “liberă“ cu atât este mai mare și mai neîngrădită puterea capitalului și mai depreciată și devalorizată munca.

In spatele acestui concept se ascunde de fapt lipsa de libertate economică ce domnește în regimul capitalist. Libertatea piețelor este în esenta libertatea celor puternici de ai domina și înrobi pe cei slabi, este libertatea acordată forței de a dicta celor lipsiți de forță. Este vorba de libertatea stăpânilor de a-și stăpâni în deplină voie sclavii.

Se susține teoria că piața duce automat la dezvoltare și ni se da mereu exemplul Occidentului ce-și etalează cu ostentație prosperitatea materiala. Falsitatea unei astfel de teze poate fi ușor sesizată dacă ne uitam la economiile țarilor Americii Latine sau ale Africii ce se zbat într-o subdezvoltare cronica. In România piața liberă a dus la opusul dezvoltării, adică la dezindustrializare, la fărâmițarea și decapitalizarea agriculturii, la aservirea completă a tarii trusturilor străine și la ipotecarea României în favoarea Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale.

Mult invocata prosperitate a Occidentului nu se datorează câtuși de puțin pieței libere, asa cum ni se inculcă, ci jefuirii resurselor și bogățiilor planetei prin mijloace diverse ce merg de la colonialism și neocolonialism pana la exportul de capital și spolierea tarilor aservite prin serviciul datoriei externe.

Occidentul transfera pe teritoriul sau de sute de ani bogățiile din toate colțurile Terrei. Mecanismele jafului au fost dezvăluite de Lenin în lucrarea “Imperialismul cel mai avansat stadiu al capitalismului”.

Exportul de capital în proporții uriașe și exploatarea datoriei externe a tarilor debitoare ii permit Occidentului sa traiască parazitar pe spinarea proletariatului mondial. Profiturile stoarse din sudoarea și lacrimile muncitorimii de pe întreaga planeta au transformat Vestul într-o imensă stațiune de vacantă împodobită de sărbătoare.

Luminile feerice ale acestui Occident privilegiat, alimentate cu suferința și distrugerea restului lumii, au fost și mai sunt încă folosite de ideologii burghezi pentru a răspândi confuzie în rândul clasei muncitoare, neîncredere în socialism și în forța sa de a aduce bunăstare, pentru a demonstra sofistic superioritatea capitalismului fata de socialism.

Piața nu joaca nici un rol în prosperitatea și bogăția Vestului. Daca prin lupta popoarelor asuprite s-ar stopa transferul bogățiilor acestora spre Occident atunci în numai câțiva ani mult lăudatul capitalism occidental s-ar prăbuși definitiv cu piață cu tot.

Deci singura soluție rămâne economia planificata centralizat. Ea elimina în mod cert anarhia pieței, ciclicitatea crizelor economice, șomajul, inflația, fluctuația cursului valutar.
Este în interesul proletariatului ca aceste tare sa dispară odată cu abolirea capitalismului.
Nu putem vorbi de piața forței de munca într-un stat al muncitorilor, iar abolirea acestei piețe duce în mod logic la abolirea tuturor piețelor. Dealtfel socialismul autentic și piața sunt incompatibile.Pentru depășirea crizei socialismului nu piața este soluția ci organizarea superioara,cercetarea științifică a proceselor economice, centralizarea mai eficienta a deciziei.

Numai planificarea poate duce la economisirea resurselor atât umane cât și de materiale, la reducerea poluării, la satisfacerea adevăratelor nevoi și aspirații ale oamenilor, la folosirea integrala a forței de munca, la o dezvoltare echilibrata și durabila. Nivelul la care au ajuns în acest moment informatica și telecomunicațiile permit o planificare pe baze cibernetice a activității economice.

Aceste planuri economice și modul detaliat în care ele vor fi chemate la viata trebuie aduse permanent în dezbaterea opiniei publice, ele urmând sa înlocuiască actualele talk-show-uri politice sterile. Clasa muncitoare va fi chemata sa ratifice prin vot în mod democratic planul cincinal după care se va dirija economia.

Scurta istorie a statelor socialiste vine in sprijinul teoriei noastre privind superioritatea planificării economice. NEP-ul leninist departe de a genera bunăstarea scontata de inițiatorii săi a avut ca rezultat final înfometarea orașelor și amenințarea răsturnării tinerei puteri sovietice. Descătușarea forțelor pieței nu a dus decât la o vremelnica ameliorare a situației cu prețul mizeriei provocate de polarizarea bogăției în mâinile unor culaci opresori, apucători și hapsâni. Oprirea acestei politici de către Stalin în 1928 și introducerea planurilor cincinale în paralel cu cooperativizarea agriculturii au permis Uniunii Sovietice s-a facă un salt uriaș de la un stat agrar înapoiat la o superputere industriala. Forta și vigoarea economiei planificate sovietice s-au dovedit în înfruntarea pe viată și pe moarte cu mașina de război nazista alimentata economic de aproape întreaga Europă.

Introducerea economiei de piață în China de către “reformatorul” Deng Xiaoping  a împins China definitiv în bratele capitalismului năruind munca grandioasa a lui Mao și aruncând sute de milioane de muncitori în malaxorul exploatării nemiloase a Occidentului. Aceasta trădare a maoismului va alatura probabil China de grupul tarilor cu statut de colonie a finanței internaționale.

Conceptul de economie sociala de piață vehiculat de social democrație și preluat și în programul unor inițiative comuniste precum NPCR nu face decât sa stârnească confuzie în rândul militanților comuniști făcând astfel jocul adepților sistemului bazat pe exploatare și profit. Conceptul se bazează pe teoria reacționară, complet falsa a împăciuirii și armoniei claselor, ca interesele capitalului și ale clasei muncitoare converg în asa zisa economie sociala de piață. Aceasta teorie este o falsificare grosolana a marxismului care insista în mod categoric pe antagonismul dintre munca și capital și care face din lupta de clasa motorul istoriei.

In concluzie piața nu rezolva nimic în favoarea clasei muncitoare ci se constituie în catușele ce o înrobesc în favoarea exploatatorilor săi.Odată ajunsa la putere ar fi un nonsens sa mai păstreze lanțurile robiei, interesele sale legitime își vor găsi expresia economică firească în planificarea centralizată.

Florian Liviu