Anticapitalism

Revolta populară 19 ianuarie 2012

2012-01-21T16:16:00.005+02:00

Poze făcute cu telefonul mobil din mijlocul mulţimii în data de 19 ianuarie 2012, orele 22:30.

Lozincile strigate de mulţime au fost:

Afară, afară cu băncile din ţară!
Pân' la primăvară, FMI afară !
Cianură pentru dicatură !
Roşia montană nu e de pomană !
Sănătate pentru toţi, nu doar pentru mafioţi !
Nu mai vrem guverne conduse de concerne!
Grevă generală mondială !
Jos Băsescu ! Demisia !
USL, PDL aceiaşi mizerie !
Vă rugăm să ne scuzaţi, nu producem cât furaţi !
Banii de cultură i-aţi dat pe băutură !
Voi ne daţi bastoane, noi vă dăm baloane !

Manifest

2012-01-19T23:18:00.001+02:00

http://anticapitalism2.blogspot.com/

CAPITALISMUL ÎNSEAMNĂ SCLAVIE!

De aproape 22 de ani tot auzim afirmaţia rostită pe diverse voci, pe diverse tonuri , de toţi cei care s-au perindat pe scena politică, de toţi cei ce au avut acces la diverse mijloace de comunicare publică că capitalismul înseamnă BUNĂSTARE, LIBERTATE, DEMOCRAŢIE.

DA, este adevărat. dar numai pentru o parte infimă din populaţie, cea care deţine sub control şi administrează sursele de subzistenţă ale celorlalţi, sursele de bogăţie ale ţării, mijloacele de propagandă şi influenţare a opiniei publice. Pentru marea majoritate capitalismul înseamnă ori muncă până la epuizare ori şomaj, inflaţie, precaritate, grija zilei de mâine, sclavie salarială, credite împovărătoare, acces restricţionat la serviciile de sănătate, şcoală, cultură.

SA DEMOLĂM CAPITALISMUL ! NOI NU CEREM PRIVILEGII PENTRU NOI, CI ABOLIREA TUTUROR PRIVILEGIILOR.

SĂ CREĂM ÎMPREUNĂ O NOUĂ SOCIETATE A SOLIDARITĂŢII ŞI ALTRUISMULUI ÎN CARE BUNĂSTAREA, LIBERTATEA ŞI DEMOCRAŢIA SĂ APARŢINĂ ÎNTREGULUI POPOR !

Acest manifest a fost împărţit astăzi 19 ianuarie 2012 în zona Pieţei Universităţii. Invităm pe această cale pe toţi prietenii şi simpatizanţii noştri să difuzeze la rândul lor acest manifest.

Comunicat

2012-01-18T21:46:00.000+02:00

„Privatizarea ucide” (din lozincile manifestanților)

Sictirit de minciunile guvernanţilor, exasperat de situaţia economico-socială din ţară, ameninţat de pierderea drepturilor celor mai elementare, inclusiv dreptul la viaţă, umilit de proprii aleşi, poporul român a ieşit în stradă.

Într-o izbucnire furioasă la adresa actualei guvernări şi, implicit, la adresa întregului sistem capitalist, cetăţenii s-au revoltat împotriva tuturor tăierilor bugetare, măsurilor de austeritate şi dereglementările care ne-au adus în stare de sărăcie cruntă, precum şi atacul tot mai ascuţit asupra unor drepturi fundamentale câştigate în curs de decenii sau chiar secole, a tuturor măsurilor anti populare luate de către guvernarea portocalie.

Dar puterea portocalie, ca şi toate celelalte puteri postdecembriste, moştenitoare ale nomenclaturii doborâte în decembrie 1989, are în spatele ei, de fapt, instituţiile Troicii UE-FMI-BM, vajnică apărătoare a intereselor marelui capital imperialist. Dovadă este faptul că aceste măsuri nu au vizat doar România, ci toate ţările a căror conducere este supusă acestei troici.

Curbele de sacrificiu au adus populaţia într-o stare de sărăcie şi înrobire nemaiîntâlnită. Şi nu doar în România. Priviţi măsurile luate în Grecia, Portugalia, Irlanda, Spania, Franţa, Italia, Statele Unite. Nu sunt foarte diferite de cele luate în România. Totuşi Guvernul României a plusat prin adoptarea prin asumarea răspunderii guvernamentale a Codului Muncii, prin care se distrug practic toate drepturile clasei muncitoare.

Cuţitul a ajuns la os. Nemulţumirea generalizată a făcut să explodeze până şi mămăliga. Lipsa unor veritabile organizaţii ale clasei muncitoare – politice sau sindicale – a permis Puterii să îşi facă mendrele, până când tensiunile acumulate au răbufnit spontan. Totuşi, cum se observă şi la aceste manifestaţii, absenţa unei organizări, unei direcţii, unor revendicări bine conturate şi a unui program face dificilă găsirea unor soluţii şi metode de rezolvare a problemelor. Greva generală, cerută de unii dintre manifestanţi, nu ar avea cum sa se facă fără implicarea sindicatelor, care trebuie recâştigate de proprii membri.

Asociaţia pentru Emanciparea Muncitorilor se solidarizează cu toţi cei care îşi exprimă nemulţumirea faţă de puterea actuală, considerând că privatizările aplicate la cererea Fondului Monetar Internaţional şi a Uniunii Europene, precum şi toate măsurile de austeritate luate până acum, duc la prăbuşirea totală a stării sociale a claselor muncitoare, a tineretului şi pensionarilor.

„Emanciparea muncitorilor va fi opera lor înşişi!”

„Avem dreptul la putere” (din lozincile manifestanţilor)

Acest comunicat va fi remis mişcării muncitoreşti internaţionale, Acordului International al Muncitorilor si Popoarelor, precum si Partidului Muncitoresc Independent pentru ca acesta să-l transmită oratorilor de la mitingul internaţionalist de la Paris, din 1 octombrie 2012.

ASOCIAȚIA PENTRU EMANCIPAREA MUNCITORILOR, 17.01.2012

Preşedinte,

Tudor Mili

PS. Acest comunicat ne-a fost remis prin email de către semnatarul său azi 18 ianuarie 2012.

Atenţie la diversiunile şi manipulările puterii !

2012-01-17T02:10:00.001+02:00

Puterea încearcă o diversiune şi totodată caută să manipuleze opinia publică. Ea a lansat ideea că cei ce se luptă la propriu cu jandarmii şi implicit cu actuala putere politică sunt membrii galeriilor de fotbal, dar acest lucru este o mare minciună, un mare neadevăr.

Profitând de faptul că între cei ce s-au opus activ jandarmilor se aflau şi grupuri aparţinând galeriilor de fotbal se caută să se minimalizeze, să se arunce în derizoriu, să se distragă atenţia de la faptul de însemnătate istorică că lupta claselor populare ajunse la disperare a luat pe alocuri un caracter violent.

Cred că este prima manifestare făţişă de ostilitate totală faţă de un regim de la acţiunile muncitoreşti conduse de Miron Cosma în timpul guvernării Emil Constantinescu.

Se face mare vâlvă că s-au incendiat nişte chioşcuri de ziare şi că s-a distrus nu ştiu ce material rutier, dar se trece criminal sub tăcere faptul că tinerii au spart vitrinele mai multor bănci exprimându-şi în acest fel cu claritate protestul, indignarea şi revolta faţă de felul în care băncile spoliază populaţia.

L-am văzut pe primarul Sorin Oprescu făcând pe îngrijoratul- ce să zic?- afirmând că toate aceste pagube vor fi suportate în final de către contribuabilul amărât, dar nu a suflat un cuvânt despre pagubele pe care guvernările ce se succed din 1990 încoace le-au produs României. Se vorbeşte de vandalismul protestatarilor, dar nici măcar nu se şopteşte despre vandalismul pustiitor al guvernanţilor.

Întrebare pentru primarul Oprescu şi alţi vorbeţi de serviciu de pe la televiziuni care s-au grăbit să-i condamne pe tineri. Ce este mai păgubos pentru ţară şi pentru populaţie, un guvern care se împrumută 50 de miliarde la FMI, distruge sistemul de sănătate în mod conştient pentru a-l privatiza, anulează un cod al muncii progresist pentru a-l înlocui cu unul de la începutul secolului 20 în care muncitorii nu aveau nici un drept, nu emite nici o hotărâre şi nici o lege în interes naţional, ci numai în interes privat sau de grup sau câteva sute de tineri pe care disperarea, mânia şi furia cauzate de lipsa de şanse reale îi mână la lupta pentru a-şi cuceri demnitatea.

Personal i-am văzut duminică pe tinerii care aruncau cu pietre în jandarmi şi se împotriveau activ acestora. Erau tineri din cartierele periferice ale capitalei, în inferioritate fizică evidentă în raport cu jandarmii toţi înalţi, bine făcuţi, atletici, bine hrăniţi, impunători în uniformele lor, cu umerii, coatele şi genunchii protejaţi de un strat gros de cauciuc, cu căştile, scuturile şi armele lor ameninţătoare. Îmbrăcaţi în negru, jandarii par nişte cavaleri ai apocalipsei. Prin contrast tinerii care aveau curajul eroic să-i înfrunte erau în majoritate mici de statură, slabi, îmbrăcaţi sărăcăcios. I-am văzut alergând de colo-colo printre străduţele din spatele bisericii Sfântul Gheorghe cu pietre în mâini ca nişte cete de maimuţe agile din documentarele difuzate de National Geografic.

Nu trebuia să fii mare expert în sociologie ca să-ţi dai seama că aparţin celor mai defavorizate straturi ale societăţii, cărora capitalismul nu le asigură decât un trai mizer şi amar. Se manifestă violent pentru că răspund cu aceiaşi monedă violenţei extreme pe care sistemul o exercită asupra lor prin condamnare la precaritate şi sărăcie fără ieşire. Ei reprezintă în acest moment cel mai avansat din punct de vedere politic segment al societăţii româneşti.

PS. 1 O enormă scârbă mi-a provocat tandemul Dinescu, Emil Hurezeanu pe Realitatea, primul încercând în stilul său caracteristic să înece lucrurile într-o băşcălie sulfuroasă,urât mirositoare iar cel de al doilea căutând să explice cu un aer savant şi în acelaşi timp greţos că tot ce se petrece în stradă nu este decât expresia firească a unei democraţii sănătoase ale cărei supape de siguranţă şi mecanisme fine de echilibrare, iată!, lucrează, ce minunat lucru !, şi nu permit violenţei de sistem să se acumuleze ca într-un cazan de presiune.
Aşa e peste tot în lumea civilizată, ne asigura Hurezeanu cu maximă seriozitate, huliganii trebuie să-şi descarce undeva violenţa animalică. Din fericire pentru noi azi, în capitalismul ideal în care trăim, în loc de războaie avem întreceri sportive, demonstraţii de stradă, proteste, bătăi cu forţele de ordine, locuri organizate în care să ne descărcăm violenţa. Mă mir cum îi mai rabdă pământul.

PS. 2 Dan Diaconescu cred că nu mai este în toate minţile. A intrat într-o stare febrilă de agitaţie şi se visează deja preşedintele României în locul lui Băsescu. Sunt curios dacă s-ar duce la Universitate cum ar fi primit de manifestanţi. Irinel Columbeanu s-a dus. Cred că înjurăturile şi şuturile pe care i le-ar pricinui baia de mulţime l-ar ajuta să revină cu picioarele pe pământ.

În sfârşit se mişcă masele ?

2012-01-15T02:23:00.001+02:00

Am fotografiat aceste imagini cu telefonul mobil în noaptea de 14 ianuarie 2011, în jurul orei 23:30, în zona Universităţii din Bucureşti cu puţin timp înainte ca jandarmii să primească ordinul de evacuare a pieţei. În stradă erau foarte mulţi tineri, iar mulţimea ce striga "Jos Băsescu !", în jur de 2,000 de oameni poate mai mult, se afla în inferioritate numerică în raport cu jandarmii, care ocupând bulevardul Magheru şi înşiruindu-se de-a lungul lui pe cele două maluri reuşiseră să divizeze mulţimea în două, de o parte şi de cealaltă a bulevardului. Jandarmii păreau nenumăraţi, la fel ca şi dublele lor. Nucleul dur al protestatarilor se afla masat sub balconul Universităţii. Pe o placardă se putea citi DEMISIA !, iar pe alta BĂSESCU PLEACĂ ! Se aplaudau ambulanţele serviciului 112 şi se huiduiau prelung dubele blindate ale jandarmilor.

N-am văzut nicăieri nici un semn că lumea venise la distracţie sau să caşte gura. Feţele oamenilor deşi foarte tineri erau întunecate, iar în reflexele nopţii ura, amărăciunea şi disperarea se uneau ca într-un mozaic. Pentru un larg segment al populaţiei României lucrurile au ajuns în punctul critic al suportabilității. Dar guvernarea trebuie să meargă mai departe, FMI-ul i-a fixat sarcini şi directive precise, exploatarea populaţiei trebuie să continue pentru că datoria externă a statului trebuie plătită, corporaţiile multinaţionale şi antinaţionale trebuie să-şi încaseze profiturile, trebuie privatizată sănătatea, energia, tot ce a mai rămas şi este profitabil, trebuie stors şi ultimul cent din colonia România. Poporul simte că este încolţit şi încearcă să reacţioneze. Mii de oameni au ieşit în stradă la Cluj, Târgu Mureş, Timişoara, Bucureşti, dar din păcate nivelul politic al maselor este deosebit de scăzut după 22 de ani de spălare a creierelor cu instrumentele rafinate ale dominaţiei culturale a capitalului.

Deocamdată mulţimea strigă cu obidă JOS BĂSESCU !, văzând în Traian Băsescu vinovatul principal pentru fundătura politico-economică în care a căzut România. Deocamdată mulţimea nu "vede" că Traian Băsescu nu este decât exponentul unui cerc al burgheziei compradore, un cerc între alte cercuri, un exponent politic corupt între alţii la fel de corupţi şi aparţinând toţi unei aceleiaşi clase politice la fel de pervertită. Mulţimea nu "vede" că Traian Băsescu conduce nu un guvern liber şi cu puteri depline în teritoriul său, ci o administraţie colonială a imperiului numit Uniunea Europeană. Pentru comparaţie, în acelaşi timp la Budapesta s-a scandat VREM AFARĂ DIN UE!

Să sperăm că aceste frământări ale claselor populare vor însufleţii, vor da aripi, vor inspira şi mişcarea comunistă românească aflată încă în căutarea unei cadenţe proprii capabilă să o aducă pe scena mare a politicii.

Liderul nord-coreean Kim Jong-Il a murit.

2011-12-20T17:16:00.005+02:00

Kim Il Sung

Agenţiile de ştiri au anunţat ieri moartea liderului nord-coreean Kim Il Sung. Cel mai probabil puterea va fi moştenită de fiul său de numai 28 de ani, Kim Jong-Un. Pentru a înţelege şi evalua corect ceea ce se petrece acolo este necesară o incursiune în istorie. Dar înainte de asta voi sublinia un aspect. Mulţi analişti burghezi au zâmbit ironic la auzului numelui Kim Jong-Un, vrând să sugereze prin aceasta caracterul dinastic al puterii proletare de la Phenian. Dar de ce oare proletariatul nu ar avea dreptul de a recurge la o monarhie de un tip special pentru salvgardarea intereselor sale legitime atunci când este asaltat şi ameninţat din toate părţile de vreme ce burghezia a făcut-o chiar cu mai multe prilejuri şi în diferite locuri la începuturile istoriei şi puterii ei, atunci când prea slabă pentru a conduce singură a încredinţat puterea unor monarhii absolutiste, care au guvernat în interesul său. Pentru asta vezi situaţia din Europa între 1789 şi 1848.

Şi acum să ne întoarcem la povestea noastră. Ca o consecinţă directă a înfrângerii Rusiei de către Japonia în războiul ruso-japonez din 1904, Coreea a devenit protectorat japonez în 1905, iar în 1910 a fost anexată.

Coloniştii au creat o infrastructură, dar unicul său scop a fost exploatarea mai eficientă a coloniei, japonezii având grijă ca băştinaşii să nu beneficieze în nici un fel de aceasta. Taxele instituite de japonezi au dus la ruinarea ţăranilor şi a proprietarilor locali de pământuri. Cine nu plătea taxele era împuşcat. Exportul masiv al orezului către Japonia a dus la foamete grea şi mizerie. Foarte mulţi oameni erau utilizaţi ca sclavi la lucrările de infrastructură, iar mii de tinere femei au fost trimise în bordelurile de peste graniţe. Odată cu izbucnirea marilor conflicte armate în care a fost implicată Japonia, războiului cu China în 1937 şi apoi al doilea război mondial, s-a produs o înăsprire fără precedent a ocupaţiei japoneze, aceasta propunându-şi drept scop suprimarea identităţii naţionale coreene. Limba japoneză se învăţa în şcoli în timp ce istoria Coreei fusese eliminată, în plus imperialiştii japonezii au interzis poporului să scrie şi să vorbească în limba proprie. Oamenii au fost forţaţi să poarte nume japoneze. Multe relicve istorice coreene au fost trimise în Japonia unde se află şi în prezent. Aceasta a dus la naşterea unui puternic resentiment faţă de japonezi în sânul poporului coreean. Acest resentiment îşi mai găseşte ecouri şi astăzi atât în Sud cât şi în Nord.

În anii ocupaţiei au avut loc puternice răscoale anti-japoneze; din 1931 lupta de eliberare naţională a poporului coreean a luat forma luptei de partizani împotriva ocupaţiei străine, care s-a încheiat o dată cu înfrângerea Japoniei în cel de-al doilea război mondial.

La sfârşitul celui de al doilea război mondial ca urmare a strălucitei operaţiuni militare sovietice de eliberare a Manciuriei condusă de mareşalul sovietic Malinovsky, ultima mare desfăşurare şi încleștare militară a celui de al doilea război mondial, şi potrivit unor acorduri dintre puterile aliate, în Coreea s-a instituit temporar o administraţie militară (a U.R.S.S., la Nord de paralela 38º, a S.U.A. la Sud). Conferinţa de la Moscova (dec. 1945) a miniştrilor de Externe ai U.R.S.S., S.U.A. şi Marii Britanii a hotărât restabilirea Coreei ca stat independent şi democratic.

În partea de Nord, puterea a fost preluată de partizanii comunişti conduşi de Kim Il Sung. În mai 1948, în partea de Sud a ţării au avut loc alegeri separate pentru Adunarea Naţională, în urma cărora s-a proclamat Republica Coreea, în frunte cu Li Sin Man. Adunarea Populară Supremă din Coreea de Nord, aleasă în aug. 1948, a proclamat, la 9 sept. 1948, Republica Populară Democrată Coreeană; s-a format un guvern popular, în frunte cu Kim Il Sung.

În 1950, ca o consecinţă a provocărilor imperialismului american, s-a declanşat războiul civil coreean, război care a durat trei ani până în 1953 şi soldat cu peste 3 milione de victime şi catastrofale distrugeri de bunuri materiale. Forţele nord-coreene sprijinite atât de Mao cât şi de Stalin au reuşit să se opună cu succes agresiunii americane şi să-i împingă pe invadatori pe poziţia lor de start, paralela 38º. În acest greu război, Kim Il Sung s-a remarcat ca un mare lider politic şi militar consolidându-şi stima şi respectul de care deja se bucura în ochii poporului său.

Odată cu ascensiunea la putere a lui Nichita Hruşciov în Uniunea Sovietică şi odată cu imprimarea de către acesta politicii statului sovietic a unui caracter imperialist, Kim Il Sung se vede nevoit a lua măsuri pentru apărarea tânărului stat socialist asiatic. Astfel el dezvoltă doctrina Juche menită a consolida şi apăra independenţa statului nord-coreean.

Există multe puncte comune între Juche şi ceauşism.

Dar Juche merge mai departe, dincolo de ideea de simplă independenţă, şi aşa cum a arătat Kim Il Sung ea se poate definii ca independenţă în politică, încredere în propriile forţe economice, auto-apărare în domeniul militar. Filosofia Juche a fost menţionată pentru prima dată în 1955. Iată o scurtă caracterizare a acestei doctrine rostită chiar de creatorul ei, Kim Il Sung: „Revoluţia şi construcţia socialismului sunt activităţi umane conştiente…Ideologia Juche se întemeiază pe ideea că revoluţia şi construcţia socialismului se află în mâinile fiecărui individ, care gândind şi făcând totul, centrându-se pe revoluţia în propria ţară, însuşindu-şi punctul de vedere şi atitudinea că toate problemele pot fi rezolvate prin talentele şi iniţiativele proprii, este responsabil şi conştient de propriile sale acte… Partidul şi poporul unei ţări sunt singurii stăpâni ai revoluţiei în acea ţară.” Această ideologie a încrederii în sine este reacţia nord-coreeană firească la ameninţarea revizionismului hruşciovist. Dorinţa fondatorului statului de a fi independent atât faţă de revizioniştii hruşciovişti cât şi faţă de China a imprimat ideologiei Juche un puternic caracter naţionalist.

Deşi această doctrină se abate de la internaţionalismul marxist-leninist şi chiar de la materialism, fiind împănată cu multe elemente ce pot fi caracterizate ca idealiste sau voluntariste, ea s-a dovedit o soluţie viabilă din punct de vedere politic care a reuşit să conserve până în prezent şi în asta constă, în opinia mea, marele său merit, cu toată disproporţia de forţe evidentă şi cu toată ostilitatea făţişă şi agresivă a întregii lumi capitaliste la care s-au raliat şi unele state socialiste în care revizionismul hruşciovist învinsese, marile cuceriri ale revoluţiei socialiste.

Afiş al ideologiei Juche

Totuşi cu toate meritele sale pragamatice pe care le-am menţionat mai sus trebuie reţinut că ideologia Juche este o deformare a marxism-leninismului, un revizionism asiatic îndreptat contra revizionismului hruşciovist. Trebuie să o spunem aici şi să subliniem că singurul care luptat contra revizionismul hruşciovist cu armele marxism-leninismului a fost Enver Hoxha şi mica sa Albanie.

Această filosofie a ajuns la o aşa importanţă în Corea de Nord încât există chiar un calendar Juche. Anul unu Juche este anul naşterii fondatorului, 1912. Astfel 2011 este anul Juche 100.

Kim Jong Il, care îi succede la putere tatălui său în 1994, a dezvoltat doctrina Juche îmbogăţind-o cu elemente de etică confucianistă cât şi cu, şi acest lucru este deosebit de important, actuala politică numită Songun ceea ce se traduce prin lozinca „Prioritate armatei”.

Astfel, Kim Jong Il are meritul de a fi făcut din armata nord-coreeană a patra armată a lumii. Mulţi o consideră una dintre cele mai de temut. Politica sa, songun, a dat prioritate forţelor armate naţionale pe care a reuşit, spre profunda insatisfacţie şi nemulţumire a imperialiştilor americani, să le doteze chiar şi cu arme nucleare. Dotarea cu arme nucleare a forţelor armate nord-coreene este probabil cea mai mare şi meritorie realizare a lui Kim Jong Il pentru că ea constituie o garanţie foarte puternică a menţinerii independenţei şi neatârnării. Coreea de Nord se numără printre puţinele naţiuni care se pot mândri cu o reală independenţă; a se compara cu Coreea de Sud care nu este decât o colonie, un protectorat american numărând nu mai puţin de 30,000 de soldaţi americani pe teritoriul său.

Afiş al politicii Songun

În concluzie, atât Kim Il Sung, cât şi fiul şi succesorul său la conducerea ţării Kim Jong Il au meritul de a fi cucerit şi consolidat independenţa ţării într-o lume dominată de imperialism, au meritul de a nu se fi întors înapoi la robia capitalistă atunci când multe naţiuni ce păşiseră pe calea progresului istoric şi social au făcut-o, ci au mers mai departe înainte, pe calea unui drum propriu în care modul de producţie capitalist bazat pe sclavia salarială a fost lăsat undeva mult în urmă.

Formarea partidului proletariatului în Rusia

2011-12-10T21:37:00.000+02:00

V.I.Lenin

Partidul comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice a parcurs un lung şi anevoios drum, de la primele mici cercuri şi grupuri marxiste, apărute în Rusia între anii 1880-1890 şi până la marele partid bolşevic care a condus întâiul stat socialist din lume al muncitorilor şi ţăranilor în lupta sa pentru construirea socialismului în ciuda reacţiunii interne şi externe, în ciuda invaziei naziste, în ciuda marilor distrugeri ale celui de al doilea război mondial. Acest mare partid care atâta timp cât şi-a extras seva vieţii din contactul nemijlocit cu masele a fost invincibil, a intrat pe panta decăderii după moarte lui Stalin în 1953, atunci când puterea a fost confiscată de oligarhia hruşciovistă care rupându-se de mase, trădând şi deformând atât marxismul cât şi leninismul a uneltit şi a acţionat în direcţia reintroducerii pe uşa din dos a capitalismului în Uniunea Sovietică.

Capitalismul în Rusia îşi începe dezvoltarea „târziu” după ce guvernul ţarist slăbit în urma înfrângerilor militare suferite în războiul Crimeiei şi înfricoşat de răzmeriţele ţărăneşti împotriva moşierilor, se văzu nevoit să desfiinţeze iobăgia în anul 1861.

Desființarea iobăgiei nu făcu viaţa ţăranilor cu nimic mai bună, numai că ducând la ruinarea maselor ţărăneşti, ea a creat braţe de muncă ieftine pentru industria rusă în dezvoltare.

Situaţia muncitorilor era nemaipomenit de grea în Rusia ţaristă. Între 1880 şi 1890 ziua de muncă în fabrici şi uzine n-a fost mai mică de 12 ½ ore, iar în industria textilă ea ajungea şi la 14-15 ore. Munca femeilor şi copiilor era exploatată pe scară largă.Copii lucrau tot atâtea ore ca şi muncitorii maturi dar primeau ca şi femeile un salariu cu mult mai redus.

Până la apariţia grupurilor marxiste, activitatea revoluţionară era desfăşurată în Rusia de narodnici, care erau adversari ai marxismului. Primul grup marxist a apărut în Rusia în 1883. Grupul se numea „Emanciparea muncii” şi fusese organizat de G.V. Plehanov în străinătate la Geneva, unde fusese nevoit să plece, persecutat fiind de guvernul ţarist pentru activitatea sa revoluţionară.

G.V.Plehanov

Grupul „Emanciparea muncii” a săvârşit o muncă intensă şi însemnată în vederea răspândirii marxismului în Rusia.

Narodnicii în mod greşit considerau, că nu clasa muncitoare, pe care nu o înţelegeau, ci ţărănimea este principala forţă revoluţionară, că puterea ţarului şi a moşierilor putea fi răsturnată prin „răzmeriţe ţărăneşti”.

Narodnicii încercară la început să ridice ţăranii la luptă împotriva guvernului ţarist. În acest scop tineretul intelectual revoluţionar, travestit în haine ţărăneşti, pornise la sate –„în popor”- cum se zicea pe atunci. De aici şi provenienţa numelui de narodnici. Dar ţăranii nu-i urmară pe narodnici, deoarece aceştia nu-i cunoşteau şi nu-i înţelegeau, cum trebuie nici pe ţărani. În majoritatea lor narodnicii fură arestaţi de poliţie. Ei hotărâră atunci să continue lupta împotriva absolutismului ţarist exclusiv cu propriile lor mijloace, fără popor, ceea ce i-a împins către greşeli şi mai serioase.

Societate narodnicistă secretă „Narodnia Volia” (Voinţa poporului) purcese la pregătirea asasinării ţarului. În ziua de 1 Martie 1881 aruncând o bombă, narodovolţii izbutiră să-l asasineze pe ţarul Alexandru al II-lea. Această faptă nu aduse însă nici un folos poporului.În locul ţarului ucis apăru un altul, Alexandru al III-lea, sub domnia căruia traiul muncitorilor şi ţăranilor devenii şi mai greu.

Narodnicii aleseră calea luptei contra ţarismului prin atentate izolate, prin teroare individuală. Politica terorii individuale avea ca punct de pornire teoria greşită narodnicistă a „eroilor activi” şi a „gloatei” pasive, ce aşteaptă fapte vitejeşti din partea „eroilor”.

În lucrările sale îndreptate asupra narodnicilor, Plehanov arătă că concepţiile narodnicilor n-aveau nimic comun cu socialismul ştiinţific, cu toate că narodnicii îşi ziceau socialişti.

Narodnicii vedeau în apariţia proletariatului în Rusia un fel de „nenorocire istorică”, vorbeau despre plaga „proletarismului” , vroiau să oprească dezvoltarea capitalismului în Rusia; după părerea lor nu clasele şi nu lupta dintre ele făuresc istoria, ci numai unele personalităţi de seamă- „eroii”, pe care îi urmează orbeşte masa, gloata, poporul, clasele. Narodnicii afirmau că socialismul va veni în Rusia nu prin intermediul dictaturii proletariatului, ci prin intermediul obştii ţărăneşti, pe care ei o considerau a fi germenul şi baza socialismului. Dar obştea – pământul pe care ţăranii îl deţineau în proprietate comună- n-a fost şi nu putea fi nici baza nici germenele socialismului, deoarece obştea era dominată de chiaburi, care exploatau ţăranii săraci, argaţii, ţăranii mijlocaşi cu puţină stare. Pământul obștii era folosit de acei membrii ai obştii care aveau vite de muncă, inventar, seminţe, adică de către mijlocaşii înstăriţi şi de către chiaburi.

Operele literare ale lui Plehanov, lupta lui împotriva narodnicilor au subminat în chip fundamental influenţa avută de narodnici printre intelectualii revoluţionari, însă misiunea distrugerii totale în plan teoretic a narodnicismului i-a revenit lui Lenin.

Din această luptă ideologică contra narodnicismului a luat fiinţă în Martie 1898 la Minsk Partidul muncitoresc Social-Democrat din Rusia. Numai zdrobiți fiind narodnicii în domeniul ideologic, a putut fi curăţat terenul în vederea creării unui partid muncitoresc marxist în Rusia.În deceniul 1880-1890 Plehanov cu al său grup „Emanciparea muncii” au dat narodnicismului lovituri hotărâtoare. Lenin desăvârșii în ultimul deceniu al secolului 19 deruta ideologică a narodnicismului dându-i lovitura de graţie. Pe la jumătatea deceniului 1880-1890 clasa muncitoare a păşit pe calea luptei organizate, pe calea unor acţiuni de masă în formă de greve organizate. Cercurile şi grupurile marxiste nu se ocupau decât cu propaganda. Ele nu aveau mijloacele de a trece la desfăşurarea unei agitaţii de masă în sânul clasei muncitoare şi nu erau din acest motiv legate în mod practic cu mişcarea muncitorească, pe care nu o conduceau.

În 1895 la Petersburg, Lenin întemeiază „Uniunea de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare”, care a desfăşurat o agitaţie de masă printre muncitori şi a condus greve de masă. Ea a marcat o nouă etapă, şi anume trecerea la desfăşurarea unei agitaţii de masă printre muncitori şi contopirea marxismului cu mişcarea muncitorească. „Uniunea de luptă pentru eliberarea clasei muncitoare” din Petersburg a fost primul germen al partidului proletar revoluţionar din Rusia. După „Uniunea” din Petresburg fură create organizaţii marxiste în toate principalele centre industriale, ca şi în ţinuturile periferice ale Rusiei,

În 1898 fu făcută prima încercare, deşi rămasă nereuşită, în direcţia reunirii organizaţiilor social democrate marxiste într-un singur partid: a avut loc primul congres al PMSDR. Dar acest congres nu a creat încă partidul, nici nu a fixat o conducere unitară care să emane dintr-un singur centru şi nici nu au existat aproape deloc legături între diferitele cercuri şi grupuri marxiste.

În vederea reunirii şi legării între ele a organizaţiilor marxiste răzleţe în cadrul unui singur partid, Lenin elaboră şi realiză planul întemeierii primului ziar central al marxiştilor revoluţionari „Iskra”.

Principalii adversari ai creării unui partid muncitoresc unic au fost în acea perioadă „economiştii” ce susţineau teoria greşită a spontaneităţii clasei muncitoare. Ei socoteau că clasa muncitoare trebuie să se limiteze la revendicări economice şi că poate ajunge la o conştiinţă revoluţionară în mod spontan. Economiştii au negat necesitatea unui partid unic, susţinând starea de răzleţire şi metodele meşteşugăreşti de muncă ale grupurilor izolate. Împotriva lor a luptat Lenin şi ziarul Iskra întemeiat de el.

Editarea primelor numere ale Iskrei (1900-1901) a marcat trecerea la o nouă perioadă, perioada veritabilei alcătuiri din grupuri şi cercuri răzleţe a partidului unic muncitoresc social-democrat din Rusia.

În perioada 1901-1904, în baza avântului mişcării muncitoreşti revoluţionare, cresc şi se întăresc organizaţiile social-democrate marxiste din Rusia. În lupta dârză de principii dusă împotriva „economiştilor” învinge linia revoluţionară a „Iskrei” leniniste, fiind biruite zăpăceala ideologică şi metodele meşteşugăreşti de muncă.

„Iskra” stabileşte legătura între cercurile şi grupurile social-democrate răzleţe şi pregăteşte congresul al II-lea al partidului. La congresul al II-lea al partidului, 17 iulie 1903, Londra, a fost fondat Partidul Muncitoresc Social Democrat din Rusia, au fost adoptate programul şi statutul partidului, create organele conducerii centrale ale partidului. La acest congres au participat 43 de delegaţi reprezentând 26 de organizaţii şi având în total 51 de voturi.

În lupta ce avu loc la congresul al II-lea în vederea izbândirii definitive a curentului iskrist, au apărut în sânul PMSDR două grupuri. Grupul bolşevicilor şi cel al menşevicilor. Divergenţele principale dintre bolşevici şi menşevici se desfăşurară după congresul al II-lea în chestiunile organizatorice.

Dacă adoptarea programului trecuse relativ lin, singurul punct de dispută fiind dictatura proletariatului, unde iskriştii îşi impuseră punctul de vedere reuşind să treacă dictatura proletariatului în program, chestiunea statutului stârnii la congres dezbateri înverşunate. Cele mai violente divergenţe se iscară în jurul formulării primului paragraf al statutului, relativ la chestiunea de a şti cine poate face parte din partid. Cine poate fi membru al partidului, care trebuie să fie compoziţia partidului, cum trebuie să fie partidul din punct de vedere organizatoric – un tot organizat sau o masă informă – iată chestiunile care se iviră în legătură cu primul paragraf al statutului. Se înfruntară două formulări: formularea lui Lenin, susţinută de Plehanov şi iskriştii fermi şi formularea lui Martov, susţinută de Axelrod, Zasulici, iskriştii nestatornici, Trotsky şi întreaga aripă făţiş oportunistă a congresului.

Formularea lui Lenin glăsuia că membru de partid poate fi oricine recunoaşte programul partidului, susţine partidul materialiceşte şi face parte din una din organizaţiile lui. Formularea lui Martov nu socotea participarea în una din organizaţiile partidului drept o condiţie a calităţii de membru de partid, considerând că un membru de partid ar putea şi să nu fie membrul uneia din organizaţiile partidului. Lenin vedea în partid un detaşament organizat, ai cărui membrii nu-şi atribuie singuri calitatea de membrii de partid, ci sunt admişi în partid de una din organizaţiile acestuia, supunându-se prin urmare disciplinei partidului, pe când Martov vedea în partid o entitate informă din punct de vedere organizatoric, ai cărei membrii îşi atribuie ei înşişi calitatea de membru de partid, nefiind, prin urmare obligaţi să se supună disciplinei partidului, din moment ce nu fac parte dintr-una din organizaţiile acestuia.

Aşadar, spre deosebire de formularea lui Lenin, formularea lui Martov deschidea larg porţile partidului elementelor nestatornice, neploretare. În ajunul revoluţiei burghezo-democratice au fost printre intelectualii burghezi oameni, care au avut vremelnice simpatii pentru revoluţie.Ei puteau să facă chiar din timp în timp câte un mic serviciu partidului. Dar aceşti oameni n-ar fi vrut să facă partea dintr-o organizaţie, să se supună disciplinei de partid, să îndeplinească însărcinările date de partid, să se supună pericolelor pe care le implică asemenea sarcini. Martov şi ceilalţi menşevici propuneau să fie socotiţi membrii de partid şi astfel de oameni, propuneau să le fie dat dreptul şi posibilitatea de a influenţa treburile partidului. Propuneau să fie dat chiar fiecărui grevist dreptul „de a se înscrie” ca membru al partidului, deşi luau parte la greve şi nesocialiştii, anarhiştii, socialiştii-revoluţionari.

Rezulta aşadar că în locul unui partid monolit, combativ şi bine organizat, pentru care lupta Lenin şi leniniştii la congres, partizanii lui Martov vroiau un partid pestriţ, cu contururi vagi, un partid inform, care nu putea fi un partid combativ, fie chiar şi din cauza faptului că ar fi fost pestriţ şi n-ar fi putut avea o disciplină fermă.

Desprinderea iskriştilor nestatornici de iskriştii fermi, alianţa lor cu centrul şi ralierea la ei a oportuniştilor făţişi îi dădură câştig de cauză lui Martov. Cu 28 de voturi contra 22 şi o abţinere, congresul adoptă primul paragraf al statutului astfel cum fusese formulat de Martov.

După spargerea dintre iskrişti pe chestia primului paragraf al statutului, lupta se înăspri şi mai mult în sânul congresului. Acesta se apropia de sfârşit. Se apropia alegerea instanţelor conducătoare ale partidului, redacţia organului central al partidului („Iskra”) şi Comitetului Central. Dar înainte de a fi trecut congresul la alegeri, se petrecură câteva evenimente, care schimbară relaţiile de forţă din sânul congresului.

În legătură cu statutul partidului , congresul trebui să se ocupe cu problema Bundului- organizaţia social-democrată evreiască. Bundul pretindea o situaţie specială în partid. Cerea să fie recunoscut ca unicul reprezentant al muncitorilor evrei din Rusia. Acceptarea acestei revendicări a Bundului însemna acceptarea divizării muncitorilor din organizaţiile de partid după criterii naţionale, renunţare la organizaţiile unice de clasă ale clasei muncitoare pe bază teritorială. Congresul respinge naţionalismul organizatoric al Bundului. Bundiştii părăsiră congresul. Doi „economişti” părăsiră şi ei congresul, atunci când acesta refuză să recunoască uniunea lor din străinătate ca reprezentanţă a partidului în străinătate.

Plecarea de la congres a 7 oportunişti schimbă relaţiile de forţă în favoarea leniniştilor. Chestiunea compoziţiei instanţelor centrale ale partidului fusese de la bun început în atenţia lui Lenin. Lenin considera alegerea în Comitetul Central a unor revoluţionari fermi şi consecvenţi. Partizanii lui Martov tindeau să obţină predominarea în sânul Comitetului Central a unor elemente oportuniste nestatornice. Majoritatea congresului fu în această chestiune de partea lui Lenin.În Comitetul Central fură aleşi aderenţii lui Lenin. După propunerea lui Lenin, în redacţia „Iskrei” au fost aleşi Lenin, Plehanov şi Martov. Martov ceruse congresului să fie aleşi în redacţia „Iskrei” toţi ce 6 vechi redactori ai ei, în majoritate aderenţi ai lui Martov. Congresul respinse cu majoritate de voturi această propunerea alegându-i pe cei trei candidaţi propuşi de Lenin. Martov declară atunci că nu va face parte din redacţia organului central.

Prin votul dat în chestiunea organelor centrale ale partidului, congresul consacră înfrângerea aderenţilor lui Martov şi victoria partizanilor lui Lenin.

Din acel moment aderenţii lui Lenin, care primiseră majoritatea voturilor în alegerile de la congres, căpătară denumirea de bolşevici (de la cuvântul rus „bolşinstvo”, majoritate) iar adversarii lui Lenin, rămaşi în minoritate, căpătară denumirea de menşevici (de la cuvântul rus „menşinstvo”, minoritate)

În continuare menşevicii se apropie de „economişti”, ocupând locul acestora în cadrul partidului. Oportunismul menşevicilor se manifestă deocamdată în domeniul chestiunilor organizatorice.Menşevicii sunt împotriva partidului revoluţionar combativ de tip leninist. Ei se pronunţă pentru un partid cu vagi contururi, pentru un partid neorganizat, codist. Duc o linie de spargere în cadrul partidului.

Cu ajutorul lui Plehanov devin stăpâni pe „Iskra” şi în Comitetul Central, folosind aceste centre pentru a-şi realiza scopurile lor spărgătoare.

Văzând amenințarea de spargere survenită din partea menşevicilor, bolşevicii iau măsuri pentru a-i înfrâna pe spărgători, mobilizează organizaţiile locale în vederea convocării congresului al III-lea, îşi editează propriul lor ziar „Vperiod”

În ajunul celei dintâi revoluţii ruse, în răstimpul războiului ruso-japonez, ce începuse, bolşevicii şi menşevicii se manifestă aşadar ca două grupuri politice distincte.

70 de ani de la bătălia pentru Moscova

2011-12-04T19:39:00.000+02:00

Radu Florian şi Florian Liviu depunând o coroană de flori la cimitirul eroilor sovietici

Astăzi, 04 Decembrie 2011, am depus o coroană de flori la cimitirul eroilor sovietici căzuţi în lupta apărării civilizaţie împotriva barbariei naziste. Am considerat de cuviinţă să facem acest gest de pioasă recunoştinţă faţă de cei îngropaţi aici deoarece pe 6 decembrie 2011 se împlinesc fix 70 de ani de la lansarea ofensivei sovietice din faţa porţilor Moscovei, ofensivă ce încheiată cu succes a marcat sfârşitul bătălie pentru Moscova, un triumf pentru sovietici şi în acelaşi timp prima înfrângere severă suferită de nazişti în cel de al doilea război mondial.

Redau mai jos discursul pe care l-am rostit cu acest prilej.

Bătălia pentru Moscova de la care se împlinesc 70 de ani şi a cărei ne-ștearsă amintire o reînviem prin depunerea acestei coroane de flori, aducându-ne astfel modestul nostru omagiu de gând şi simţire pioasă în cinstea şi onoarea celor care şi-au jertfit viaţa în lupta contra fascismului, tumoarea spirituală şi politică ce ameninţa târârea umanităţii înapoi în epoca sclaviei, a fost prima piatră de hotar, prima bornă în drumul lung şi anevoios presărat abundent cu sângele eroilor sovietici care trecând prin Stalingrad, Kursk, Varşovia, Budapesta s-a încheiat la Berlin cu sinuciderea dictatorului nazist Adolf Hitler.

Iată cum relatează mareşalul K. G. Jukov unul din artizanii victoriei militare din faţa Moscovei, în cartea sa de memorii Amintiri şi Reflecţii, acest episod din finalul războiului, citez:

„Apoi i-am telefonat imediat lui Stalin.Era la vilă. A răspuns generalul de serviciu, care mi-a spus:

-Stalin abia s-a culcat.

-Rog să fie trezit. Este ceva urgent şi nu se poate aştepta până dimineaţa.

Stalin a venit la telefon foarte repede.I-am raportat comunicarea despre sinuciderea lui Hitler [..]. Am cerut indicaţii din partea sa.

Stalin răspunse:

-A dat de dracu, ticălosul. Păcat că nu am reuşit să-l prindem viu.”

Da, în sfârşit, după ani şi ani în care terorizase Europa, presărase Uniunea Sovietică, pe care o invadase mişeleşte, cu milioane de morţi nevinovaţi, bombardându-i cu cruzime oraşele, fabricile, jefuind şi prădând totul în cale, ridicând spânzurători până şi în cele mai obscure sate, dând dovadă de un barbarism greu de descris în cuvinte şi care nu face deloc cinste speciei umane, dictatorul nazist nu a avut bărbăţia să înfrunte amărăciunea şi umilinţa înfrângerii, nu a avut curajul să răspundă în faţa istoriei, în faţa popoarelor Europei şi mai ales în faţa popoarelor rus şi german de faptele şi acţiunile sale alegând calea facilă şi dezonorantă a sinuciderii.

Trezit din somn, Stalin l-a caracterizat pe Hitler cu un singur cuvânt: ticălos. Da, nazismul, fascismul a însemnat ticăloşia ridicată la rang de politică de stat, ticăloşia ridicată la rang de virtute universală, ticăloşia ridicată la rang de lege şi normă supremă de comportament şi faptă. Căci cum altfel ar putea fi numită, cu un singur cuvânt, încercarea de lichidare a unor întregi etnii, şi aici mă refer în primul rând la evrei, dar nu trebuie neglijaţi nici ţigani, de târâre în robie a popoare întregi, în numele unei ideologii, pretins ştiinţifice, a superiorităţii rasiale, decât ticăloşie.

Dar trebuie să fie clar pentru toată lumea că nazismul, fascismul nu s-a născut din neant, „ex nihilo” cum le place teologilor să explice apariţia lumii. Fascismul este creaţia politică a celor mai reacţionare cercuri ale burgheziei imperialiste, care confruntate cu cerinţele tot mai radicale ale maselor populare, cu valul revoluţionar în continuă creştere al claselor dominate, cercuri aflate în primejdie de a-şi pierde puterea economică şi influenţa politică, recurg la această soluţie extremă deoarece paravanul tot mai şubred şi străveziu al democraţiei burgheze nu mai poate constitui o pavăză sigură şi durabilă a hegemoniei lor.

Deci fascismul nu este decât forma pe care o îmbracă orânduirea capitalistă când se află în primejdie de moarte. În faţa prăbuşirii eminente capitalismul aruncă deoparte masca democratică şi odată cu ea toată maşinăria birocratică şi inutilă a parlamentarismului burghez, lăsând la iveală chipul său hâd de sclavagism modern impus popoarelor prin forţa baionetelor.

Cinstind memoria celor căzuţi la datoria de apărători ai valorilor egalităţii şi libertății şi îngropaţi aici nu vreau să închei acest scurt discurs fără a releva un aspect pe care eu îl consider important.

Victoria Uniunii Sovietice asupra fascismului este şi victoria omului simplu, a omului de de jos, a omului marginalizat şi exclus, a ţăranului şi a muncitorului, care ajungând datorită unei epoci istorice excepţionale, care s-a deschis larg maselor în 7 noiembrie 1917 odată cu revoluţia leninistă, să îmbrace uniforma de general sau de mareşal al Uniunii Sovietice şi aici mă refer la Jukov, Malinovski, Rokossosvsky, Vatutin, Ciuikov, Vasilievsky, Tolbuhin, Apanasenko şi alţii poate la fel de importanţi,a izbutit să se opună cu succes, să depăşească şi chiar să-i umilească în arta conducerii militare pe aroganţii şi trufaşii reprezentanţi ai nobilimii militare prusace, care jurând credinţă hitlerismului se băteau cu pumnul în piept şi făceau atâta caz de invincibilitatea lor după ce trecuseră prin foc şi spadă Europa Apuseană şi o forţaseră să îngenuncheze la picioarele lor.

Nu ar fi bine încheiat acest discurs dacă nu a-şi rosti şi câteva cuvinte despre cel ce a îndeplinit cu brio funcţia de comandant suprem al armatei roşii, despre cel ce i-a comandat de la cel mai înalt nivel inclusiv pe cei ce se odihnesc aici.

Dar cine ar fi mai nimerit să vorbească despre Stalin decât G.K.Jukov, genialul starteg al armatei roşii, mareşalul care în tinereţeşe fusese ajutor de blănar, în mâinile căruia s-a predat Berlinul, omul ale cărui merite excepţionale au fost recunoscute de toţi inclusiv de duşmanii pe care i-a învins. Iată ce spune el, am ales aceste pasaje din cartea sa intitulată Amintiri şi reflecţii.

"Pentru noi toţi, Stalin era cea mai mare autoritate, nimănui nu-i trecea prin cap să pună la îndoială raţionamentele lui şi aprecierile pe care le făcea asupra situaţiei."

"Stalin producea o impresie puternică. Fără a poza, el cucerea interlocutorul prin simplitatea cu care comunica cu acesta. Maniera liberă de a discuta, capacitatea de a-şi formula cu claritate ideile, gândirea analitică nativă, erudiţia şi o memorie cum rar se întâlneşte îi obliga chiar şi pe oamenii importanţi şi versaţi să se mobilizeze în timpul convorbirilor cu Stalin şi să fie în gardă."

"Vorbea cu un pronunţat accent gruzin, dar cunoştea la perfecţie limba rusă şi îi plăcea să folosească comparaţii literare plastice, exemple, metafore."

"Citea mult şi era un om cu cunoştinţe vaste în domeniile cele mai diferite. Uluitoarea sa capacitate de lucru, talentul de a pricepe rapid informaţia îi permiteau să vadă şi să-şi însuşească în cursul unei zile un material faptic variat într-un volum accesibil numai unui om neobişnuit.

Meritul lui Stalin în domeniul militar a constat în aceea că a fost receptiv la sfaturile specialiştilor militari de seamă, le-a completat şi le-a dezvoltat şi, generalizate sub formă de instrucţiuni, directive şi dispoziţiuni, le-a transmis fără întârziere trupelor spre a fi puse în practică."

Glorie eternă eroilor sovietici căzuţi în lupta contra barbariei naziste !

Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie

2011-11-07T23:13:00.001+02:00

Florian Liviu şi Radu Florian la acţiunea de depunere de flori la soclul fostei statui a lui Lenin

Azi 7 noiembrie 2011 se împlinesc 94 de ani de la Marea Revoluţie Socialistă declanşată în Rusia de către bolșevici şi condusă de Vladimir Ilici Lenin. Acest măreţ eveniment, după cum se ştie, a zguduit din temelii vechea ordine burgheză a lumii, deschizând larg o nouă eră istorică: cea a revoluţiilor proletare. Cu această ocazie împreună cu tovarăşul Radu Florian am depus ieri 6 noiembrie, în semn de omagiu şi înaltă preţuire a iluştrilor noștri înaintaşi, două buchete de flori la soclul fostei statui a lui Lenin din Piaţa Scânteii.

Prin acest gest am vrut să ne demonstrăm solidaritatea noastră cu suferinţa clasei muncitoare din ţara noastră, opoziţia faţă de sistemul capitalist al negustorilor şi bancherilor lipsiţi de orice orizont moral şi umanist, precum şi adeziunea la ideile de egalitate socială şi emancipare a muncii de sub robia salarială inspirate de revoluţia leninistă.

Precum se cunoaşte, Revoluţia începe în ziua de 25 octombrie (7 noiembrie) 1917. În seara aceleiaşi zile se deschide la Smolnîi — sediul Comitetului Central bolşevic şi al Comitetului militar-revoluţionar de pe lângă Sovietul din Petrograd — cel al II-lea Congres general al Sovietelor din Rusia, care proclamă trecerea întregii puteri în mâinile Sovietelor.

La cea de-a doua şedinţă a Congresului, în ziua de 26 octombrie, Lenin prezintă două rapoarte, în care propune şi argumentează decretele asupra păcii şi asupra pământului. Congresul adoptă decretele şi alcătuieşte primul guvern sovietic — Consiliul Comisarilor Poporului. Preşedinte al Consiliului Comisarilor Poporului este ales Lenin. Aceste evenimente cruciale au deschis calea altora şi altora care au dus în final la crearea Uniunii Sovietice, primul stat liber al proletarilor şi ţăranilor din istoria omenirii.

Despre revoluţia înfăptuită de bolşevici şi despre Lenin s-a scris enorm trecându-se prin toată paleta sentimentelor omeneşti de la ură atroce, din partea duşmanilor socialismului, până la iubirea cea mai pură şi mai curată. Desigur, meritul principal în această încleştare imensă de forţe dintre masele populare răzvrătite şi clasele dominante reacţionare soldată cu răsturnarea acestor din urmă de la putere în Rusia revine partidului bolşevic, comitetului său central, lui Lenin în mod special.

Caracterul oricărei revoluţii este determinat de sarcinile sociale pe care ea le îndeplineşte. Astfel revoluţia franceză din 1789 a avut sarcina să distrugă orânduirea feudală, care frâna dezvoltarea forţelor de producţie, şi să netezească drumul dezvoltării relaţiilor de producţie capitaliste, care se dezvoltaseră pe baza acestor relaţii de producţie. Ea a fost o revoluţie burgheză. Tot revoluţii burgheze au fost şi revoluţiile care au avut loc într-o serie de ţări ale Europei în anii 1848-1849. Acelaşi scopuri au urmărit revoluţia din 1905 şi revoluţia din februarie 1917 din Rusia. Scopul lor era de a desfiinţa absolutismul, care îşi trăise traiul, şi de a lichida rămăşiţele feudalismului în economie.

Revoluţia proletară, socialistă se deosebeşte în mod radical de toate revoluţiile anterioare. Ea este cea mai măreaţă dintre toate revoluţiile cunoscute în istorie, deoarece produce cele mai profunde schimbări în viaţa popoarelor. Toate revoluţiile din trecut erau, după expresia lui I.V.Stalin, revoluţii unilaterale, ele duceau la înlocuirea unei forme de exploatare cu altă formă de exploatare. Numai revoluţia proletară, care instaurează dictatura proletariatului – cea mai revoluţionară clasă din istoria omenirii, este în stare să lichideze orice exploatare a omului de către om. Exemplul prin excelenţă de revoluţie proletară este Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie.

Revoluţia socială, care reprezintă cea mai profundă cotitură în dezvoltarea socială, nu poate fi făcută în orice moment, după bunul plac al cutărui sau cutărui grup de revoluţionari. Pentru aceasta sunt necesare anumite condiţii obiective, a căror totalitate Lenin o numea situaţie revoluţionară. „Legea fundamentală a revoluţiei, confirmată de toate revoluţiile şi în special de cele trei revoluţii ruse ale secolului XX constă în următoarele: pentru ca o revoluţie să aibă loc, nu ajunge ca masele exploatate şi asuprite să devină conştiente că nu se mai poate trăi ca înainte şi să ceară schimbări; pentru ca revoluţia să aibă loc, este necesar ca exploatatorii să nu mai poată trăi şi guverna ca înainte. „Numai atunci când cei de jos nu vor să mai fie ca înainte, iar vârfurile nu mai pot să guverneze ca înainte, numai atunci revoluţia poate să învingă. Acest adevăr se exprimă şi prin cuvintele: revoluţia este imposibilă fără o criză naţională generală (care să atingă şi pe exploataţi şi pe exploatatori)” ( Lenin, „Stângismul”- boala copilăriei comunismului, ed. a IV rom.,pag.76). Dar pentru ca revoluţia proletară să repurteze victoria nu este suficientă numai existenţa unei situaţii revoluţionare. Este necesar ca la condiţiile obiective ale revoluţiei să se alăture condiţii subiective: capacitatea clasei revoluţionare de a duce o luptă curajoasă şi plină de abnegaţie, existenţa unui partid revoluţionar, călit în lupte, care să exercite o conducere politică, strategică şi tactică justă.

Am trecut în revistă aceste consideraţii teoretice cu privire la revoluţii aparţinând lui Lenin, dar şi altora cu gândul că ele sunt cu atât mai actuale şi mai utile cu cât lumea capitalistă în ansamblul său începe să fiarbă sub presiunea unei crize de sistem fără precedent de la New York la Londra, de la Barcelona la Roma, de la Cairo la Tunis, etc. Iată că la 94 de ani de la prima revoluţie proletară masele dau semne pe întreg mapamondul că se vor pune din nou în mişcare, că se coace o nouă situaţie revoluţionară. Lupta lor va avea succes cu atât mai mult cu cât vor şti să înveţe şi să se inspire din bogatul tezaur de cunoştinţe şi experienţe oferit de Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie pe care o aniversăm azi.

Malinovski - Ostaşul patriei

2011-10-25T03:12:00.005+03:00

Semnalez tuturor celor interesaţi, iubitorilor de istorie adevărată, nefalsificată o carte eveniment, rară, din categoria celor care din considerente politice nu prea văd lumina tiparului în România: Mareşalul Malinovski Ostaşul patriei, de Anatoli Marcenko, editura Paidea, 2009, în traducerea lui Mihai Maxim. Felicit pe această cale pe toţi cei implicaţi, editură, traducător, etc.

E foarte important să cunoaştem istoria contemporană a patriei „aşa cum a fost”, nu distorsionată de diverse interese politice şi economice, în conexiune cu istoria lumii, a vecinilor noştri, şi mă gândesc aici în principal la Uniunea Sovietică şi Rusia, pentru a conştientiza şi cântării cine ne sunt prietenii şi duşmanii, cine ne-a vrut binele şi cine răul, mai cu seamă în acest moment greu pentru ţara noastră când forţele progresiste şi patriotice sunt risipite, când ne-am pierdut independenţa politică şi economică, când cercuri reacţionare şi retrograde fac manevre şi presiuni pentru reinstaurarea formei învechite a monarhiei, când criza mondială a sistemului capitalist ameninţă însăşi fiinţa biologică a poporului nostru.

Cartea prezintă în manieră romanţată viaţa şi cariera marelui comandat de armate Rodion Iakovlevici Malinovski, relaţiile sale cu marile personalităţi sovietice ale timpului în special cu Stalin, din momentul în care a izbucnit războiul antisovietic - Malinovski se găsea pe atunci în fruntea unei divizii sovietice desfăşurate pe râul Prut - trecând prin momentele amare ale retragerii din anii 1941-1942, dar şi prin numeroasele sale victorii strălucite obţinute pe câmpul de luptă în dauna invadatorilor fascişti dar şi a imperialiştilor japonezi, culminând cu momentul de apogeu al carierei sale, numirea în funcţia de ministru al apărării în 1958, şi mergând de aici mai departe prin anii de încordare şi tensiune din perioada războiului rece, incluzând criza rachetelor cubaneze, până la stingerea sa din viaţă în 1967.

Despre personalitatea lui Malinovski voi spune numai că era pasionat de filozofie, şi că Marc Aureliu, marele stoic, filosoful împărat, era autorul său preferat.

Pentru a vă face o idee despre carte şi pentru a vă îndemna la lectura sa integrală voi reda mai jos selecţiuni din capitolul 26, ce se referă la operaţiunea militară Iaşi-Chişinău, operaţiune militară de mare anvergură ce a afectat în mod direct istoria României pentru că a determinat prin succesul său strălucit ieşirea forţată a acesteia din coaliţia hitleristă descătuşând astfel forţele antifasciste şi progresiste ale patriei, lăsând câmp liber de acţiune Partidului Comunist din România şi clasei muncitoare, creând premisele unor transformări politico-sociale revoluţionare care au culminat cu abolirea orânduirii capitaliste timp de aproape 45 de ani.

Cei 45 de ani în care capitalismul a fost abolit au însemnat tot atâţia ani în care munca poporului nu s-a mai scurs în afara ţării şi în buzunarele profitorilor, ci s-a materializat în creşterea considerabilă a calităţii vieţii maselor care au avut pentru prima dată în istoria ţării noastre acces pe scară largă, liber neîngrădit de vechile constrângeri de clasă la binefacerile civilizaţiei şi culturii.

Cine s-ar fi gândit, privind la o înălţime oarecare, aruncată pe câmpul verde moldav şi marcată pe hartă cu cota 195,0, că aceasta va deveni punct de observaţie al Frontului 2 ucrainean, care se pregătea pentru ofensiva hotărâtoare. În seara zilei de 19 august 1944 au urcat pe această înălţime reprezentantul Cartierului general al Comandamentului suprem, mareşalul Semion Konstantinovici, Timoşenko şi generalul de armată Rodion Iakovlevici Malinovski, împreună cu alţi generali şi ofiţeri din trupele operative.

Întregul grup de militari, cu grade şi funcţii diferite era dominat de figura impunătoare a mareşalului Timoşenko. Şi dacă nu ar fi fost plasele de camuflaj, punctul de observaţie ar fi devenit o ţintă sigură pentru aviatorii nemţi care survolau periodic raioanele învecinate.

În noaptea aceea nimeni nu a închis ochii pe înălţimea 195,0. Toţi, de la şefii cei mari până la soldaţii de la comunicaţii, aparent calmi, aşteptau încordaţi ceea ce avea să se întâmple peste câteva ceasuri. De aici, de pe înălţimea 195,0 trebuia să plece, repetându-se în receptoarele a mii de telefoane şi în microfoanele a mii de staţii radio, ordinul scurt, codificat, privind trecerea întregului Front la ofensiva hotărâtoare.

Tot frontul aştepta cu înfrigurare acest ordin: infanteria în tranșee, artileria lângă tunuri, tanchiştii pe tancuri, piloţii în carlinga avioanelor, geniştii lângă trecerile peste râu, bucătarii la bucătăriile de campanie – într-un cuvânt, toţi cei care urmau să ia parte la această acţiune năvalnică, grandioasă şi înspăimântătoare numită ofensivă.

Deşi peste zi soarele arsese nemilos, încingând atmosfera, noaptea se făcu răcoare, poate şi datorită vânticelului, pornit din senin.În zori câmpul şi copacii se acoperiseră de o rouă abundentă, iar peste văi se lăsase o ceaţă deasă.

Generalii nu mai puteau suporta adăpostul înghesuit. Malinovski a ieşit să ia o gură de aer şi ceilalţi s-au grăbit să-l urmeze. Afară îi aştepta surpriza răsăritului de soare.

-Unde sunt amplasate punctele de observaţie ale comandanţilor de armată ?, a întrebat ---Timoşenko.

-La circa patru sute de metrii de linia întâi, a răspuns Malinovski.

-Bravo, sunt bine mascate, nu le vezi nici cu binoclul, i-a lăudat Timoşenko. Hai să ne potrivim ceasurile, Rodion Iakovlevici. Al tău cât este ?

-Şase fix.

-Mai avem zece minute… Toţi stăteau în aşteptare, cu ochii pe cadranul ceasurilor. Minutarele parcă se opriseră… În sfârşit a sosit ora H.

-Şase şi zece a spus liniştit Malinovski.

Un vacarm infernal a acoperit ultimele lui silabe: mii de guri de foc – tunuri şi aruncătoare de mine trăgeau din toate părţile, iar norii de fum şi foc cuprinseră Dealul Mare. Uraganul aducător de moarte ardea totul în calea sa.

Faţa împietrită a generalului-colonel de artilerie Fomenko nu-i putea ascunde bucuria şi mândria că tocmai artileria lui va crea panică în rândurile inamicului, îl vor pune pe fugă, lăsând cale liberă infanteriei şi tancurilor noastre. Concertul de artilerie va continua o oră şi jumătate,apoi vor intra în luptă cele două sute de avioane de asalt ale generalului Goriunov, care vor pregăti terenul pentru ofensiva armatei a 23-a a generalului Trofimenko.

Lui Malinovski i s-a raportat că Armata 23 a reuşit să forţeze răul Bahlui şi să se îndrepte vertiginos spre înălţimea Dealul Mare. A ordonat să se verifice această informaţie. I s-a confirmat pe dată: pe lângă cele două treceri amenajate de genişti, armata a mai cucerit din mers două poduri şi acum trecuse pe malul celălalt.

Malinovski a cerut legătura cu Kravcemko şi i-a ordonat să avanseze cu armata de tancuri prin breşa creată. Tancurile acestuia au avansat în forţă, dând o lovitură distrugătoare divizei 1 de tancuri „România Mare”. La sfârşitul zilei armata de tancuri a lui Kravcenko ajunsese deja la al treilea aliniament de apărare al inamicului de pe Dealul Mare.

- Te felicit, Rodion Iakovlevici, a spus Timoşenko, care de obicei era foarte zgârcit cu aprecierile. Este pentru prima dată în aceşti ani de război când o armată de tancuri trece prin breşa creată la mijlocul primei zile de ofensivă.

- Într-adevăr, i-a răspuns Malinovski, la fel de emoţionat.Am făcut multe lucruri de pionierat în acest război.

- Înseamnă că ne mai aşteptăm şi la alte surprize, nu? A continuat cu zâmbetul pe buze Timoşenko. Totul e impresionant, trebuie să recunosc. Asta îmi aminteşte de războiul civil, când cavaleriştii mei s-au năpustit asupra albilor. Dar tancurile sunt altceva decât cavaleria. De Malinovski s-a apropiat Susaikov, membru în Consiliul militar.

- Rodion Iakovlevici, Goriunov m-a informat despre fapta de eroism a căpitanului Lozorenko, şef de escadrilă. El a descoperit la NE de Huşi o coloană de maşini şi trupe inamice. Din două raiduri a distrus 15 maşini şi a omorât mai mulţi ofiţeri şi soldaţi.

- Bravo lui !

.- Apropo, Lozorenko se află pe front din prima zi a războiului. În 43 avionul i-a fost doborât, iar el, grav rănit, a fost luat prizonier. A fost trimis în Germania, dar pe drum, la Borisovo, a făcut o spărtură în vagon şi a evadat împreună cu un grup de prizonieri. I-a căutat pe partizani şi a ajuns în brigada Şciors. Dar ca orice aviator, nu putea trăi fără să zboare şi partizanii l-au ajutat să treacă linia frontului.Aşa că Lozorenko s-a întors la unitatea sa, unde a ajuns comandant de escadrilă.

- Adevărat erou, a exclamat Malinovski. Merită pe deplin titlul de „Erou al Uniunii Sovietice”.

- Sunt întrutotul de acord, Rodion Iakovlevici, a încuviințat Susaikov.Permiteţi să dau ordin pentru decorare?

- Cât mai repede. Şi-a câştigat pe merit „Steaua de aur”.

Ofensiva continua cu succes. La punctul de comandă veneau rapoartele unul după altul.Numai în ziua de de 20 August Armata 5 aviaţie a efectuat peste o mie cinci sute de zboruri, în care a doborât patruzeci şi trei de avioane inamice…

Armata 52 a generalului Koroteev a străpuns apărarea inamică pe o lăţime de doisprezece kilometri, reuşind să ajungă înainte de lăsarea serii la periferiile din partea de NV a Iaşului…

Înaintează cu succes Armata 7 de gardă a generalului Şumilov.Avansează în forţă corpul de tancuri al generalului Polozkov…

Comandantul de front a dat ordin: Armata 27 să încheie străpungerea liniei de apărare a frontului inamic la înălţimea Dealul Mare şi să vină în ajutorul Armatei 6 de tancuri pentru intrarea acesteia în zona operativă. Armata 52 să cucerească Iașiul şi să continue ofensiva spre Huşi.

Seara târziu Malinovski a cerut să i se facă legătura cu Comandamentul general şi a raportat.

- În două zile de luptă trupele Frontului au nimicit unsprezece mii patru sute de soldaţi inamici, au distrus şi incendiat şaptezeci şi două de tancuri şi tunuri autopropulsate, peste trei sute de maşini. Au fost luaţi prizonieri circa şase mii de soldaţi şi ofiţeri. Frontul a lărgit breşa până la cinzeci şi cinci de kilometri, ajungând la patruzeci de kilometri în adâncime pe direcţia loviturii principale şi depăşind linia organizatorică a inamicului. Nu am apelat încă la rezerve.

Malinovski a tras primele concluzii asupra rezultatelor celor două zile împreună cu Timoşenko.

- Comandanţii de armate şi comandanţii de corp e armate nu trebuie să întrerupă ofensiva nici pe timp de noapte, asta e cel mai important acum. Am ordonat ordonat organizarea detaşamentelor mobile care să-l urmărească pe inamic, să nu-i ea posibilitatea să se regrupeze şi să se fixeze pe aliniamente intermediare. S-a ordonat unităţilor să intensifice ritmul ofensivei la maximum.

- Corect, la susţinut Timoşenko. Iar lichidarea garnizoanelor inamice din punctele întărite o pot face cu succes eşalonul doi şi rezervele.

- În dimineaţa zilei de 22 august va trece la ofensivă şi armata 4 de gardă a generalului Galanin, a continuat Malinovski. Ea va acționa împreună cu Armata 52 şi Corpul 18 de tancuri pe frontul intern din încercuire. Iar Corpul 3 de tancuri a primit ordin să facă joncţiunea cu trupele Frontului 3 ucrainean în raionul Huşi...

Postul unional de radio transmitea în seara zilei de 22 august ordinul Comandamentului Suprem:

“Trecând la ofensivă, trupele Frontului 2 ucrainean, susţinut de loviturile masive ale artileriei şi aviaţiei noastre, au străpuns apărarea puternică, bine organizată a inamicului în raionul NV de Iaşi şi în trei zile de lupte ofensive au avansat cu şaizeci de kilometri, lărgind breşa până la o sută douăzeci de kilometri de front. În timpul ofensivei trupele frontului au cucerit puternicele puncte de apărare ale inamicului - Iaşi, Târgu-Frumos, Ungheni şi au ocupat prin luptă peste două sute de alte localități”

In ordin erau menţionaţi comandanţii de armată Koroteev, Troﬁmenko, Şumilov, Galanin, artileriştii lui Fomin, tanchiştii lui Kurkin, aviatorii lui Goriunov, geniştii lui Ţîrlin şi transmisioniştii lui Leonov. Moscova ii sărbătorea pe luptătorii eroi cu douăzeci de salve de tun, trase de două sute douăzeci şi patru de tunuri.

- Cum vă imaginați continuarea ofensivei în zilele de douăzeci şi trei, douăzeci şi patru şi douăzeci cinci august? l-a întrebat Timoşenko pe Malinovski.

- Se impune formarea frontului intern de încercuire a grupării Chişinău. Ofensiva cea mai puternică va fi îndreptată în direcţia fortificațiilor de la Focşani. Şi această linie va trebui cucerită cu orice preţ, înainte ca inamicul să ajungă la ea. Am pregătit deja planul, vă rog să-l studiați. Pentru mine este foarte important să aflu părerea dv. despre el.

Timoşenko a luat foaia cu textul ordinului. Malinovski cerea comandantului Armatei 52 şi comandantului Corpului 18 de tancuri să închidă inelul încercuirii grupării Chişinău, astfel ca spre sfârşitul zilei de 22 august să ocupe trecerile peste râul Prut de la Cotu Morii până la Fălciu, să împingă spre râu unităţile germane în retragere şi să blocheze căile de înaintare a inamicului spre est. Armata 4 de gardă avea sarcina de a-i da o lovitură puternică de-a lungul malului stâng al Prutului. Aceste acţiuni, duse în strânsă colaborare cu cele ale trupelor Frontului 3 ucrainean ale lui Tolbuhin, vor duce la încercuirea puternicelor forţe inamice la SV de Chişinău. Armata 27 urma să se se îndrepte spre Bârlad. Acolo se concentraseră deja armata 6 de tancuri, armata 7 de gardă şi grupa de cavalerie mecanizată, care trebuia să acţioneze de-a lungul Siretului. Avioanele lui Goriunov vor nimici coloanele în retragere ale inamicului.

Timoşenko a făcut doar câteva corecturi neînsemnate.

Seara Zaharov i-a adus lui Malinovski înregistrarea discuţiei şefului statului major al armatei 4 române, colonelul Dragomir, cu generalul Sănătescu. Dragomir îi raporta şefului său că frontul a fost rupt în totalitate.

„Tancurile ruşilor au pătruns pe o breşă de o sută de km. Este imposibil să le opunem rezistenţă. Nemţii întârzie în mod intenţionat retragerea trupelor române, se plângea furios Dragomir. Ei au ordonat să nu se respecte indicaţiile comenzii armatei 4. Generalul Avramescu a fost insultat de comandantul trupelor germane în prezenţa subordonaţilor.”

Dragomir îl ruga să intervină pe lângă nemţi pentru retragerea imediată a trupelor române. Sănătescu se justifica neputincios că nu ştia nimic despre această situaţie şi promitea că se va duce imediat la rege. Va încerca să-l convingă, fie să-l demită pe Antonescu, fie să semneze armistiţiul.

- Şi încă ceva: chiar acum câteva clipe postul de radio românesc a transmis că Sănătescu a fost numit şeful guvernului, a adăugat Zaharov. Aşa se învârtesc şmecherii!

- Aici am avut şi noi o contribuție, a glumit Malinovski. Ei, acum, gata. Spuneți-mi mai degrabă cum stă Kravcenko cu ofensiva.

- Tanchiştii au avansat cam 40-50 de km. Kravcenko a gonit inamicul din mai multe localităţi, pe care le-a preluat armata 27. În prezent Kravcenko se află pe aliniamentul Focşani-Tecuci. Nemţălăii şi românii nu pot merge decât spre sud.

- Tanchiştii noştri ar face bine să ocupe Huşii. Malinovski a oftat îngrijorat. Atunci inamicul va putea să se îndrepte şi spre SV.

Tanchiştii parcă au înţeles dorinţa comandantului frontului: în curând ei au pătruns în Huşi.

Şi din nou, pe 24 august, la postul de radio unional s-a auzit vocea crainicului Iurii Levitan, care a citit noul ordin al Comandamentului suprem:

„Trupele Frontului 2 ucrainean, în urma ofensivei impetuoase a unităţilor de tancuri, cavaleriei şi infanteriei, au nimicit gruparea inamica la sud de Iaşi şi astăzi, 24 august, au cucerit oraşele Roman, Bacău, Bârlad şi Huşi, importante puncte strategice de sprijin ale inamicului, care ne împiedicau avansarea spre raioanele centrale ale României.” Şi la Moscova au răsunat din nou salvele de artilerie.

A doua zi statul major al frontului s-a mutat mai aproape de trupele în ofensivă. Timoşenko şi Malinovski străbăteau locurile pe unde se dăduseră nu demult lupte. Rodion Iakovlevici i-a arătat mareşalului un tanc german distrus:

- Vedeţi ce au scris băieţii noştri pe tanc? Interesantă inscripţie, eu aş numi-o autograf: „Distrus de komsomolistul Kolesov Mihail!“

- Aş vrea să văd cât mai multe asemenea inscripţii, a comentat vesel Timoşenko.

- Vom vedea. Nimic nu-i mai poate opri acum pe vulturii noştri! a spus Malinovski încrezător.

Au trecut pe lângă o coloană lungă de prizonieri. O însoţeau doar trei ostaşi cu automatele. Malinovski a ordonat să oprească lângă unul dintre ei - un tip voinic, cu

două ordine „Slava” pe tunică.

- Nu crezi că sunteţi cam putini însoțitori la toată adunătura asta, tovarăşe sergent?

- Suntem putini, da buni. tovarăşe general de armată!

Nu fug ei. Şi unde să se ducă, că nu poţi să te ascunzi cale de o suta de kilometri. Că în Carpaţi drumurile au fost blocate de cavaleria noastră.

- Bravo, tovarăşe sergent, gândiți foarte logic!

- Da, numai că îmi pare rău...

- Ce s-a întâmplat?

- Pai, ce să ﬁe, sunt ghinionist. Până mă târăsc cu paraziţii ăştia până la locul de destinaţie, compania mea ajunge la Bucureşti şi eu, când mai lupt?

- Nu-i nimic, tovarășe sergent, ajungi tu compania din urmă şi mai primeşti şi alte decoraţii.

- Dar nu lupt pentru decoraţii, tovarăşe general de armată, s-a supărat sergentul. Nu vreau să ratez asaltul asupra Bucureștiului!

- Nu-l ratezi, nu-ţi ﬁe teamă, dar până atunci ﬁi cu ochii în patru şi ai grijă de protejaţii tăi.

- Am înţeles, voi ﬁ cu ochii în patru, tovarășe general de armata! a strigat din răsputeri sergentul, mândru nevoie mare că a avut cinstea sa stea de vorba cu mareșalul și cu comandantul de armată. Va avea ce să le povestească celor din plutonul lui, numai să-l creadă, să nu zică: ia nu ne mai turna gogosi, Serioja Kudreavţev!

Abia au reușit Timosenko si Malinovski să se instaleze la noul post de comanda ca Zaharov le-a şi adus o noutate: pe 23 august, la ora 23,30, Mihai, regele României, a anunţat la radio formarea unui nou guvern, în frunte cu Sănătescu. Şi a mai declarat că România întrerupe acţiunile militare şi că noul guvern trebuie să încheie pace cu ţările coaliţiei antihitleriste. In plus, România accepta condițiile armistiţiului, impuse de guvernul sovietic încă pe data de 12 aprilie I944.

- Hitler a dat ordin să fie arestat regele Mihai, iar în România sa fie format un guvern care să colaboreze cu Germania, a mai spus Zaharov.

- Prea bine, acum drumul spre România este liber, a remarcat Timoşenko.

- Asta cam aşa-i, dar mă îndoiesc că nemţii ne vor lăsa România aşa, de florile mărului, a obiectat Malinovski.

- Comandamentul ne cere să acordăm o atenție deosebita Ploieștiului şi, bineînţeles, Bucureştiului, a continuat Timoşenko. Asta-i de înțeles, pentru că Ploieştiul înseamnă petrol, iar fără petrol Hitler e ca şi mort. După informaţiile primite, în Ploieşti sunt circa 25.000 de nemţi și vreo suta de avioane. Să nu uitam că Ploieştiul este și cel mai mare nod de cale ferată pentru direcţia Transilvania.

- Si este la numai șaizeci de kilometri de Bucureşti. Noi putem să izolăm Ploieştiul. Pentru asta este nevoie de o lovitură simultană a forţelor noastre mobile. Cred că ar trebui să aruncăm asupra Ploieştiului și Bucureştiului armata 6 de tancuri a lui Kravcenko. Poate să direcţioneze două corpuri spre Bucureşti, iar cu unul să lovească Ploieştiul.

- Bine gândit, a încuviinţat Timoşenko. A început etapa a doua a ofensivei Frontului 2 și Frontului 3 ucrainean. Trebuia ca o parte a trupelor Frontului 2, înaintând spre vest, să traverseze Carpaţii Orientali, iar forţele principale, trecând de zona Focşani, să urmărească spre sud trupele în retragere ale inamicului. Şi împreuna cu Frontul 3 ucrainean să lichideze trupele inamice aﬂate în încercuire.

Pentru a transpune în practica cele hotărâte, Malinovski a ordonat lui Troﬁmenko să iasă cu armata 52 la râul Prut, pentru a împiedica trupele inamice să treacă dincolo. Iar corpul 18 de tancuri, să nu le permită să se îndrepte spre Cahul. Un rol aparte ii revenea armatei 4 de garda a generalului Galanin, care avansa pe malul estic al Prutului. Aceasta, împreună cu Frontul 3 ucrainean, trebuia să lichideze trupele inamice din zonele Cotu Morii, Leuşeni si Lozova. Aici se duceau lupte crâncene şi a fost nevoie să arunce în aer podul de peste Prut pentru a-i împiedica pe nemți și români să mai treacă dincolo. In cursul luptelor armata 4 de garda a nimicit peste 6000 de soldați și oﬁţeri ai inamicului și a luat prizonieri circa 10.000 de oameni.

În timpul acestei operaţiuni s-a petrecut și un lucru neplăcut, întâlnit nu o dată în asemenea situaţii: colaborarea deﬁcitară dintre cele doua fronturi. Planurile arată ideal pe hârtie, dar pe câmpul de lupta fronturile vecine pot să intre unul în raza de acţiune a celuilalt, ceea ce s-a întâmplat şi acum. Preocupată de urmărirea trupelor inamice ce se retrăgeau în debandadă, Armata 4 de garda a lui Galanin a intrat pe câmpul de ofensivă al Armatei 5 a generalului Berzarin, din frontul 3 ucrainean. Acesta i-a raportat imediat lui Tolbuhin, adăugând ca armata 4 de gardă îl împiedică sa înainteze. În loc să clarifice situaţia cu Malinovski, Tolbuhin ,,s-a plâns" la Comandament că s-a întâmplat un lucru scandalos şi a cerut să se facă ordine, iar ,,anarhiştii" să treacă imediat pe malul vestic al Prutului... Si Antonov, care a primit plângerea lui Tolbuhin, s-a arătat indignat, drept care l-a sunat imediat pe Malinovski, cerându-i să facă ordine în trupele sale. Comandantul frontului 3 ucrainean a încercat să-l convingă pe locţiitorul şefului Marelui Stat Major:

- Alexei Inokentievici, asta este practic foarte greu de realizat în timpul acţiunilor de luptă. În plus, poate avea urmări neprevazute, pentru că trupele inamice se vor îngrămădi la trecerile de peste Prut și se vor îndrepta prin spatele frontului meu spre Carpaţi. Nu văd nimic grav în situaţia creată. Mai mult decât atât, armata 4 întăreşte flancul drept al frontului lui Tolbuhin, împiedicând retragerea spre nord a trupelor inamice încercuite şi nedându-le posibilitatea să se apropie de trecerile de peste Prut.

Dar Antonov nu a cedat:

- Tovarase Malinovski, Comandamentul vă ordonă să retrageți armata 4 de gardă pe aliniamentele ei de acţiune. Să raportaţi de îndeplinire!

Si Malinovski a trebuit să se supună. Nu-l mai recunoștea acum pe Antonov: îl știa un intelectual reţinut, care acționa totdeauna cu tact. Se vedea că Tolbuhin l-a ,,prelucrat" bine. Emoţiile întunecă mintea și nasc ambiţii. Şi din această cauză treaba nu mai iese cum trebuie.

Aşa s-a întâmplat și acum. A trebuit ca Malinovski să oprească ofensiva armatei a 4, lăsând inamicul să-şi mai tragă sufletul. Armata lui Berzarin n-a putut sa reţină singură trupele inamice care au intrat imediat în breşa creată după retragerea armatei 4. Câteva zeci de mii de oameni au reuşit să iasă din încercuire şi au trecut pe malul drept al Prutului, împreună cu tancuri și cu alte tipuri de armament. Aceştia s-au regrupat în raionul Husilor, unde au dus lupte cu unitățile din spatele frontului ale armatei 52. A început dezordinea, nu se ştia cine e încercuit, sovieticii sau nemţii. Ca rezultat frontul 2 a avut de suferit pierderi imense. În una din aceste lupte neprevăzute a murit generalul-maior Polozkov, comandantul corpului 18 de tancuri.

Era limpede că principalul vinovat pentru cele întâmplate era marele stat major, dar Malinovski nu putea să-şi ierte lipsa de fermitate:

“E numai vina ta, dragă tovarăşe. Ai fost prea docil. Trebuia să-i demonstrezi lui Antonov că asemenea fapte “curajoase” în timpul luptei pot compromite întreaga operaţiune. Războiul nu e joacă şi capriciile nu-şi au locul aici. Ordinul e ordin, dar puteai să nu-l execuți, pretextând apoi ca nu s-a mai putut. Ce, Rodion, ai uitat ce spunea Suvorov? „Dacă ți se spune să o iei la dreapta, dar în lupta tu vezi că trebuie să o iei la stânga, atunci fa-o stânga.“ Comandamentul e la mii de kilometri depărtare, dar tu ai totul în fata ochilor. Asta să-ţi ﬁe învățătură de minte...”

Cu eforturi disperate frontul a reușit să iasă din situaţie şi şi-a continuat ofensiva. Pe 26 august corpul de tancuri a pătruns în Focşani şi în curând întăriturile de la Focşani au căzut. La ordinul lui Malinovski tanchiştii lui Kravcenko s-au îndreptat spre Ploiești. Acolo s-au remarcat și infanteriştii. În decurs de o zi brigada 6 motorizata a colonelului Osadei a parcurs distanta de șaptezeci de kilometri de la Buzau la Ploiesti. Imaginea Ploieştiului era terifiantă: peste tot ruine și fum. Nemţii în retragere au aruncat în aer rafinăriile și rezervoarele de petrol. Geniştii s-au apucat să stingă focurile, munca era periculoasa. Au fost puşi la treabă şi prizonierii nemţi.

Două corpuri de tancuri din armata lui Kravcenko s-au îndreptat spre Bucureşti. În ajun Malinovski îi ordonase lui Kravcenko:

“Intrarea în București se va face in mod organizat. Convoaiele vor rămâne în afara oraşului. Infanteria se va deplasa în marş însoţită de orchestră. Comandanții de regimente și de divizii vor merge călare, fiecare în faţa unității sale.”

Şi iată ca pe 31 august 1944 trupele frontului 2 ucrainean au intrat în București. Soarele strălucea orbitor, zeci de mii de locuitori ai capitalei române ieşiseră în stradă. Trupele mărşăluiau printr-un coridor viu de oameni entuziasmaţi care aclamau Armata Rosie, armata eliberatoare si aruncau cu buchete de ﬁori. Tancuri cu gardişti pe blindaj, instalaţii autopropulsate de artilerie, tunuri, obuziere, treceau in ordine pe strazi, îndreptându-se spre centrul orasului.

Aceasta a fost o victorie minunată, rezultatul operaţiunii Iaşi-Chişinău. În cinstea ei Moscova a tras din nou douăzeci și patru de salve din 324 de tunuri.

Clarificări necesare.

2011-10-17T17:57:00.001+03:00

Domnule Bogdan,

Haidem să lămurim lucrurile şi să mă fac, cred eu, înţeles. Eu nu am nimic cu dvs. personal, nu ne cunoaştem în carne şi oase, tot ce ştim unul despre altul este cules din spaţiul virtual, poate sunteţi un om cu bune intenţii, soţ şi părinte iubitor, o fire veselă, un leiofil, etc. Eu am cu politica pe care o exprimaţi. Deşi rădăcinile dvs. de clasă ar trebui să vă conducă spre socialism, spiritul de parvenire, traiul mic-burghez de funcţionar la stat într-un minister cu leafa lunară asigurată, ferit de vicisitudinile vieţii în jungla capitalistă, au învins şi precumpănind v-au aruncat în tabăra duşmanilor socialismului.

Repetaţi cu obstinaţie că sunteţi apolitic şi naţionalist, ceea ce este o contradicţie pentru că naţionalismul este o politică. Dar din păcate naţionalismul dvs. calchiat după cel vadimist nu este decât xenofobie, ură împotriva ungurilor, ruşilor, evreilor, ţiganilor, etc., eludând şi trecând conştient sub tăcere problema independenţei pierdute a ţării, a trupelor americane "prietene" aflate pe teritoriul nostru, a prezenţei armate româneşti alături de imperialiştii NATO în Afganistan, etc. Simt în tonul dvs. ură şi mânie atunci când vorbiţi despre bolşevici, Uniunea Sovietică şi servilism provincial, complexe dâmboviţene şi admiraţie ineptă când vorbiţi despre Occident.
În mentalul dvs. Occidentul este Raiul, iar Uniunea Sovietică Iadul sau balaurul pe care primul în rol de Sfântul Gheorghe l-a ucis cu suliţa în luptă dreaptă.
Credeţi că sunteţi şi vă daţi guru în problema naţională, în probleme de istorie naţională şi universală, dar vă asigur că mai aveţi multe de învăţat şi mai cu seamă de reflectat asupra evenimentelor. Ţineţi cont că istoria este hermeneutică, şi nicidecum o ştiinţă pozitivă aşa cum probabil credeţi dvs.

Am părăsit blogul dvs. şi nu voi mai reveni acolo pentru că picătura care a umplut paharul a fost ştergerea ultimului meu mesaj şi înlocuirea sa cu textul "Cenzurat pentru obrăznicie", ceea ce chiar este obrăznicie, lipsă de respect. Pentru mine politica este o activitate serioasă, în care mă implic atât intelectual cât şi emoţional cât de mult cu putinţă, nu o glumă sau o joacă sau activitate recreativă pe internet cum este pentru dvs. Eu cred sincer că se pot face unele lucruri şi în "balta liniştită" numită România dacă oamenii cinstiţi înzestraţi cu conştiinţă politică s-ar strânge şi ar trece la acţiune. Nu sunt lipsit de simţul realităţii să cred că s-ar putea face simţite schimbări peste noapte, dar am putea pregăti măcar generaţia de mânie, am putea măcar crea cadrele şi formele care nouă ne lipsesc astăzi şi în care ea s-ar putea exprima politic cu mult mai multă forţă şi eficacitate.

După cum ştiţi sunt comunist, ultimii douăzeci de ani m-au făcut să devin, nu m-am născut aşa. Studiind temeinic fenomenul comunist atât în ce priveşte istoria cât şi filosofia sa, şi având drept exemplu viu în faţă realitatea capitalistă de zi de zi, am ajuns la concluzia că ceea ce s-a făcut în Uniunea Sovietică în intervalul scurs de la marea revoluţie socialistă şi până la moartea lui Stalin, departe de a fi un eşec - şi eu am trăit mult timp cu această idee greşită indusă de propaganda războiului rece şi cea a comunismului revizionist - a fost de fapt cea mai glorioasă etapă din istoria mişcării comuniste de până acum. Asta nu înseamnă că acea perioadă nu poate şi nu trebuie criticată, critica este necesară atât pentru a o înţelege cât şi pentru a o depăşi, dar de pe poziţii constructive, nu reacţionar-imperialiste.Analiza critica nu trebuie să ducă la suprimarea epocii sovietice -aşa cum doriţi dvs.şi duşmanii socialismului-, ci la asimilarea ei creatoare.

De altfel în perioada de care vorbim s-a întâmplat cum spunea Marx că întâlnim pretutindeni în istorie: ceea ce este învechit caută să se refacă şi să se impună în cadrul formelor nou apărute. Capitalismul căuta să se refacă în cadrul formelor socialiste, iar nimeni nu a luptat mai intransigent cu acest fenomen decât Stalin, acesta este marele său merit şi contribuţia sa valoroasă la practica social-revoluţionară.

În ultimul dvs.mesaj ironic şi zeflemitor aţi scris că Stalin este idolul meu. Şi aici sunteţi în eroare. Stalin nu este idolul meu, Eminescu este idolul meu, idolatrie pe care i-o port marelui romantic din adolescenţă. Georgianul, cu voia dvs. sau nu, este probabil cel mai mare om politic al secolului trecut, dar asta este altceva.
Eu nu am făcut decât să atrag atenţia mişcării comuniste româneşti că toată această demonizare a lui Stalin nu este altceva decât recunoaşterea de către centrala imperialistă internaţională a ameninţării mortale şi a rolului politic major jucat de proletariatului sovietic în timpul cât Stalin s-a aflat în fruntea sa. Literalmente în acest răstimp capitalismul mondial şi-a văzut pieirea cu ochii.

Nu mă deranjează credinţa dvs. creştin ortodoxă, nu am nimic împotriva ei câtă vreme se mărgineşte la lucruri care se petrec în cer. Dar mă dezgustă total atunci când amestecaţi lucrurile care se petrec în cer cu cele care se petrec pe pământ într-un melanj legionar ce se proclamă deţinătorul monopolului patriotismului şi iubirii de neam.

Şi noi comuniştii ne iubim patria şi poporul în sânul căruia ne-am născut, am învăţat şi trăim. Drept dovadă luaţi numai şcolile construite de noi în intervalul 1947-1989. Cine construieşte o şcoală închide o puşcărie, spunea François Villon

În concluzie, vedeţi-vă de drumul dvs, eu îmi voi vedea de al meu.

PS
Îmi voi revoca hotărârea dacă veţi publica o postare în care fără să abordaţi un ton ironic sau glumeţ, să publicaţi mesajul cenzurat, să vă cereţi scuze pentru cenzurarea mesajului meu şi să vă luaţi angajamentul că pe viitor nu veţi mai cenzura niciodată mesajele mele.

Nokia parafează falimentul politicilor economice post 1989

2011-10-02T02:03:00.003+03:00

Protest anti Nokia în Germania

Inaugurată cu surle şi trâmbiţe, fabrica Nokia de la Jucu, la a cărei deschidere au fost prezente cele mai înalte oficialităţi ale statului în frunte cu preşedintele Traian Băsescu, vrând probabil să sublinieze înalta cinste, consideraţie şi preţuire pe care o acordă capitalului străin, se va muta în China până la sfârşitul anului în curs lăsând pe drumuri peste 2.200 de muncitori. Şi mai mult ca sigur, capitaliştii finlandezi de la Nokia nu vor fi singurii care vor schimba România cu Asia în goana lor după consolidarea profiturilor.

Retragerea capitalului străin, lăsând în urmă subdezvoltare, şomaj, frustrare, mizerie socială este expresia cea mai elocventă şi clară a falimentului şi a eşecului politicilor economice gândite şi aplicate în România post decembristă de către clasa capitalistă.

Aceste politici au prins viaţă şi s-au tradus în fapt sub acoperirea artilerie verbale a unor flecari prezentaţi ca mari guru, specialişti în macroeconomie, politologie, sociologie, ce umplând canalele radioteleviziunilor de dimineaţă până seara, explicând şi propovăduind poporului ca nişte destoinici apostoli ai capitalismului binefacerile pieţei libere, ale privatizării fie şi pe un dolar, ale demantelării economiei socialiste - morman de fiare vechi -, ale preluării de către capitalul străin a tuturor pârghiilor de comandă ale economiei naţionale au contribuit decisiv la frânarea oricărei opoziţii din partea maselor.

Aş fi curios dacă unul din aceşti vorbeţi de serviciu, de pildă Mircea Coşa - înverşunat apologet al privatizării pe un dolar - , ar avea curajul să se ducă acum la Jucu şi să reia în faţa muncitorilor de la Nokia balivernele cu care şi-au câştigat pâinea albă din 1989 încoace, catedrele universitare, scaunele parlamentare, sinecurile, etc.

Ultima mare minciună a acestor ofiţeri ai propagandei capitaliste a fost susţinerea cu neruşinare a tezei absolut false, cu rolul de a amăgii clasa muncitoare, că prin noul cod al muncii, care restrânge drastic drepturilor muncitorilor şi simplifică procedurile de concediere colectivă, întărind cu putere privilegiile şi libertatea de mişcare şi de acţiune a capitalului, se vor crea noi locuri de muncă.

Dar iată că practica ne-a arătat cum stau de fapt lucrurile. Prin reducerea drastică a costurilor cu concedierile colective, capitalul străin departe de a fi atras, este mai degrabă încurajat să părăsească spaţiul economic românesc.

Desigur, Emil Boc s-a simţit dator să îndruge câteva braşoave despre tratativele în care s-ar afla guvernul cu alţi investitori care chipurile vor veni în locul lui Nokia la Jucu. Basme de adormit copiii.

Dar ce este mai îngrijorător, în opinia mea, faptul că la nivel naţional mişcarea sindicală a rămas până acum indiferentă la drama salariaţilor de la fabrica de telefoane. Mă aşteptam măcar la declaraţii de solidaritate, dacă nu la altceva.

Ce este de făcut ? Aş dori pe acestă cale să adresez un îndemn către muncitorii de la Nokia-Jucu să abandoneze atitudinea de umilinţa şi de servilism faţă de patronat. Să-şi aducă aminte că nu sunt sclavi, ci muncitori salariaţi şi că România a fost până în 1989 un stat al clasei muncitoare. Să-şi ridice fruntea din pământ şi să-şi privească şefii cu tărie în ochi spunându-le cu glas răspicat că dreptul la muncă este drept fundamental şi inalienabil al omului, că dreptul lor la muncă este superior raţiunii capitaliste a profitului. Să protesteze cu hotărâre, să ceară conducerii Nokia anularea deciziei de relocare. Să declanşeze greva până la contramandarea hotărârii de strămutare, iar în caz că nici acest mijloc nu ar fi de folos, să treacă la ocuparea fabricii, alungarea conducerii şi reluarea producţiei sub controlul muncitorilor. Să fie convinşi că în acţiunile lor vor fi sprijiniţi şi ajutaţi de toate forţele progresiste din ţară.

Oricum vor evolua lucrurile în viitor, clasa muncitoare trebuie să înţeleagă că sistemul capitalist nu-i poate oferi un viitor, că soarta şi viaţa muncitorilor nu face doi bani în ochii patronatului fie român, fie străin, că singura raţiune de a fi a capitalului este maximizarea profitului prin exploatarea cât mai eficientă a muncitorilor, că muncitorii români nu se află în concurenţă cu cei chinezi, la fel sau poate mai crunt exploataţi, ci că o viaţă mai bună, demnă şi decentă nu poate fi obţinută decât pe calea luptei sindicale şi politice cu exponenţii capitalului, pentru răsturnarea capitalismului, pentru socialism.

Comuniştii ruşi lansează 'Comitetul anticorupţie Stalin'

2011-09-03T10:33:00.001+03:00

Partidul Comunist al Federaţiei Ruse a lansat site-ul 'Comitetul anticorupţie I.V.Stalin'. Proiectul a fost iniţiat în apropierea alegerilor parlamentare din decembrie, comuniştii fiind decişi să folosească lupta anticorupţie drept una dintre principalele arme electorale.

'Scopul nostru este nu de a distruge, ci de a crea. De a lupta împotriva corupţiei pentru consolidarea tarii, nu pentru dezbinarea ei. Aceasta este o munca anevoioasă şi complicata. Toţi cei care sunt pregătiţi pentru lupta sunt invitaţi în rândurile noastre', se spune la rubrica 'Scopul proiectului'. Rubrica este ilustrata de o felicitare pe care sta scris: 'Sa muncim astfel ca tovarăşul Stalin să ne spună 'Mulţumesc'!', precizează cotidianul rus Nezavisimaia Gazeta.

Comuniştii le propun cetăţenilor să dezvăluie fapte de corupţie, deputaţii comunişti promiţând să le verifice. 'Vrem ca fiecare om necinstit să simtă prin 'toţi porii' ca în orice moment informaţia privind maşinaţiunile si afacerile sale pot deveni cunoscute întregii tari', se spune pe site.

Pe pagina de site mai există şi rubrica 'Lista neagra', pe care urmează să fie trecuţi funcţionari corupţi, precum şi structuri de stat implicate în acte de corupţie. Deocamdată, aceasta rubrica este aproape goala: aici figurează doar câţiva funcţionari regionali.

Comuniştii intenţionează să folosească tema luptei anticorupţie în lupta electorala. Înainte de vacanta parlamentara, comuniştii au înaintat pentru dezbateri un proiect de lege privind ratificarea celui de-al 20-lea articol al Convenţiei ONU privind combaterea corupţiei, articol care cere ca 'majorarea semnificativa a activelor unei persoane cu funcţie publica sa fie recunoscuta drept infracţiune, în cazul în care acestea (activele) depăşesc semnificativ veniturile legale ale persoanei şi nu pot fi explicate în mod raţional. Documentul ar putea fi dezbătut în timpul sesiunii de toamna, însă este puţin probabil să fie adoptat.

'Atât timp cat campaniile electorale la nivel federal nu s-au încheiat, partidul 'Rusia Unita' (deţine majoritatea în parlamentul rus) nu va face nimic cu o tema atât de periculoasa pentru el', a declarat pentru Nezavisimaia Gazeta o sursa de informaţie din cadrul Comisiei parlamentare pentru securitate.
Totuşi, este de aşteptat ca şi alte partide din Rusia, inclusiv 'Rusia Unita', sa facă apel la tema luptei anticorupţie in contextul alegerilor parlamentare din 4 decembrie.

Septembrie 2, 2011 - 14:32
sursa: http://epochtimes-romania.com/news/2011/09/comunistii-rusi-lanseaza-comitetul-anticoruptie-stalin---123515

A invadat Uniunea Sovietică Polonia în septembrie 1939?

2011-08-12T20:08:00.003+03:00

Grover Furr

A invadat Uniunea Sovietică Polonia în septembrie 1939?

(Raspunsul este: Nu, URSS nu invadează Polonia.)

Grover Furr

A invadat Uniunea Sovietică Polonia pe 17 septembrie 1939? De ce această întrebare? "Ştim cu toţii" că această invazie a avut loc. "Nu poate fi negată!" Toate sursele "autorizate" sunt în această chestiune de acord. Acest eveniment istoric s-a întâmplat.
Spre exemplu iată un articol recent din The New York Review of Books (30 aprilie 2009, p. 17) semnat Timothy Snyder, profesor la Universitatea Yale, expert în acest domeniu - şi anticomunist fanatic - care bineînţeles că ştie că ceea ce scrie aici este, să ne exprimăm politicos, fals:

Pentru că filmul (deşi, cartea nu) * începe cu invazia germană a Uniunii Sovietice, în 1941, mai degrabă decât cu invadarea şi divizarea comună a Poloniei în 1939 de către germani şi sovietici ... statul sovietic fusese doar cu câteva luni mai devreme un aliat al Germaniei naziste ... (* "Defiance")

"În spatele uşilor închise" (PBS seria 2009):

"După invadarea Poloniei în septembrie 1939, naziştii şi sovieticii au împărţit ţara aşa cum au convenit în pactul Ribbentrop-Molotov"
http://www.pbs.org/behindcloseddoors/in-depth/struggle-poland.html

Articol Wikipedia: "Invazia sovietică a Poloniei":

" ...la 17 septembrie, Armata Roşie a invadat Polonia dinspre est"
http://en.wikipedia.org/wiki/Soviet_invasion_of_Poland

Fiecare istoric pe care l-am citit, chiar şi cei care nu aderă la paradigmele Războiului Rece, declară fără probleme că Uniunea Sovietică a invadat Polonia în septembrie 1939.
Dar adevărul este că URSS nu a invadat Polonia în septembrie 1939. Chiar dacă şansele sunt de cel puţin 99 la 1, ca fiecare carte de istorie pe care o puteţi găsi să spună că a făcut-o. Eu încă mai încerc să găsesc o carte în limba engleză, care să prezinte faptele corect. Şi, desigur, URSS nu a fost niciodată un "aliat" al Germaniei naziste.
Voi prezenta o mulţime de dovezi în sprijinul acestei declaraţii. Există extrem de multe dovezi pentru a susţine ceea ce spun eu - mult mai multe decât pot prezenta aici, şi fără îndoială mult mai multe ce încă nu le-am identificat sau localizat.
În plus, la momentul la care s-au petrecut evenimentele a fost pe larg recunoscut faptul că nici o astfel de invazie nu a avut loc. Voi demonstra de-asemenea şi acest lucru.
Probabil adevărul legat de această chestiune a fost o altă victimă a Războiului Rece, perioadă în care un mare număr de minciuni despre istoria sovietică au fost inventate şi popularizate. Adevărul despre acest lucru şi multe alte întrebări cu privire la istoria primului stat socialist au devenit pur şi simplu "nedemne de a fi amintite într-o societate respectabilă."

Demonizarea - deşi acest cuvântul este cam palid - istoriei mişcării comuniste şi a tot ce are de-a face cu Stalin a devenit de rigeur, o emblemă a respectabilităţii. Şi nu numai printre campionii declaraţi ai capitalismului, dar şi între noi cei de stânga, printre marxişti, adversari ai capitalismului şi susţinători fireşti ai mişcării comuniste.Cu ceva timp în urmă Doug Henwood m-a atenţionat pe lista MLG pentru "apărarea lui Stalin."

Aş putea face o remarcă sarcastică cu privire la ceea ce apărătorii lui Stalin au de a face cu un "materialism sensibil", dar asta ar fi sub demnitatea mea.
(Lista MLG 17 mai 2009)

Doug crede că ştie ceva despre Stalin şi despre URSS în timpul lui Stalin. Nu, nu ştie! Dar nu poţi da vina pe el prea mult, deoarece nici unul dintre noi nu ştie. Mai precis: Noi "ştim" o mulţime de lucruri despre Uniunea Sovietică şi Stalin, şi aproape toate aceste lucruri nu sunt adevărate.Am fost îndopaţi cu minciuni de-a lungul întregii noastre vieţi.

Voi fi scurt în această prezentare. Am pregătit pagini separate de web cu referiri la o mare parte din dovezile pe care le-am găsit (nu le-am trecut pe toate - dar există deja destul de multe). Pregătesc, de asemenea, o versiune mai mare pentru o eventuală publicare.
Tratatul de neagresiune dintre Germania şi URSS din august 1939

Pentru o discuţie asupra evenimentelor care au dus până la Pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, un autor excelent este încă Bill Bland, "Pactul germano-sovietic de neagresiune din 1939" (1990). Am verificat fiecare referire din acest articol, cele mai multe sunt disponibile acum online. Este foarte precis, dar este necesară o analiză mai detaliată.

Înainte de a intra în problema invaziei care nu a avut loc, cititorul trebuie să se familiarizeze cu unele concepte greşite despre Tratatul de neagresiune germano-sovietic şi să înţeleagă de ce acestea sunt false. Acestea, de-asemenea, sunt bazate pe propaganda anticomunistă larg răspândită şi însuşită cu naivitate de către public.
Cele mai comune, şi totodată cele mai false dintre acestea sunt menţionate în seria PBS "În spatele uşilor închise" (http://www.pbs.org/behindcloseddoors/)

...naziştii şi sovieticii au împărţit ţara aşa cum au convenit să o facă în pactul Ribbentrop-Molotov.

Afirmaţia de mai sus este complet falsă, iar aceasta rezultă din lectura textului Pactului Ribbentrop-Molotov. Citiţi cu atenţie pagina de mai jos.

Sovieticii doreau să protejeze URSS - şi prin urmare aveau nevoie să prezerve o Polonie independentă.

[Pentru textul Pactului Molotov-Ribbentrop a se vedea m-rpact.html ]
Este convenţional declarat ca fapt, că Pactul de neagresiune dintre URSS şi Germania (adesea numit "Pactul sau Tratatul Molotov-Ribbentrop" după numele celor doi miniştri de externe care l-au semnat) a fost un acord de "împărţire sau divizare a Poloniei".
Acest lucru este complet fals. Am pregătit o pagină mult mai completă în dovezi aici: "Protocoalele secrete la Pactul Ribbentrop-Molotov NU AU PLANIFICAT nici o împărţire a Poloniei".
Fără îndoială, un mare motiv pentru acest neadevăr este că: Marea Britanie şi Franţa au semnat un pact de neagresiune cu Hitler care a dus la "împărţirea" unui alt stat, Cehoslovacia. Acesta a fost Acordul de la Munchen din 30 septembrie 1938.
Polonia a luat de-asemenea parte la "împărţirea" Cehoslovaciei. Polonia şi-a însuşit o parte din zona Cieszyn din Cehoslovacia, chiar dacă în acea zonă populaţia poloneză era în minoritate. Această invazie şi ocupaţie nu a fost convenită în Acordul de la Munchen. Dar nici Franţa şi nici Marea Britanie nu au întreprins nimic.
Hitler a preluat partea care mai rămăsese din Cehoslovacia în martie 1939. Nici acest lucru nu fusese prevăzut în Acordul de la Munchen. Dar Marea Britanie, Franţa şi Polonia nu au mişcat un deget.
Deci, "Aliaţii" anticomunişti: Marea Britanie, Franţa, şi Polonia chiar au participat la împărţirea unui stat lipsit de putere! Oare din acest motiv, "linia partidului" anticomunist afirmă că şi URSS a făcut acelaşi lucru? Dar oricare ar fi motivul pentru această minciună, ea rămâne o minciună.
Uniunea Sovietică a semnat Pactul de neagresiune cu Germania nu pentru a "împărţi Polonia" aşa cum Aliaţii au împărţit Cehoslovacia, ci în scopul de a apăra URSS.
Tratatul a inclus o linie de interes sovietică în Polonia dincolo de care trupele germane nu puteau trece în cazul în care Germania ar fi zdrobit armata poloneză într-un război.
Punctul aici era că, în cazul în care armata poloneză ar fi fost înfrântă, ea şi guvernul polonez s-ar fi putut retrage dincolo de linia de interes sovietică, găsindu-şi astfel acolo adăpost, deoarece Hitler fusese de acord să nu pătrundă mai departe în Polonia peste acea linie. De acolo, guvernul polonez ar fi putut face pace cu Germania. URSS ar fi avut un stat-tampon, înarmat şi ostil Germaniei, între Reich şi frontiera sovietică.
Sovieticii - "Stalin", pentru a utiliza o grosolană sinecdocă (= "o parte care reprezintă întregul") - nu au făcut acest lucru din dragoste pentru Polonia fascistă. Sovieticii doreau un guvern polonez - ORICE guvern polonez - ca un tampon între URSS şi armatele naziste.
Trădarea totală a guvernului polonez fascist a propriului popor a dejucat acest plan.
După cum toată lumea considera, guvernul polonez ar fi avut două alternative în cazul în care armata sa ar fi fost distrusă de un eventual atac german.

1. Ar fi putut rămâne în interiorul ţării, probabil mutându-şi capitala departe de armata invadatoare. De acolo ar fi putut iniţia demersuri şi tratative de pace sau de capitulare.
2. Guvernul polonez ar fi putut fugi într-o ţară aliată care era în război cu Germania: Franţa sau Anglia.

Guvernele tuturor celorlalte ţări învinse de către Germania au făcut unul sau ambele lucruri. Guvernul polonez - rasist, anticomunist, hiper-naţionalist, - pe scurt fascist, la fel de rău ca şi adversarii săi - nu a făcut nimic din toate acestea. Mai degrabă decât să lupte, a dat bir cu fugiţii în România vecină.
România era neutră în acel moment al războiului. Prin trecerea în România neutră, guvernanţii polonezi au devenit prizonieri. Cuvântul juridic este "internaţi". Ei nu puteau funcţiona ca un guvern în exil din România sau trece din România într-o ţară în război cu Germania cum ar fi fost Franţa, deoarece o astfel de permisiune din partea României ar fi însemnat o încălcare a neutralităţii sale şi un act ostil comis de România la adresa Germaniei.
O discuţie despre "internare" şi dreptul internaţional cu privire la această chestiune pe larg aici .

URSS nu a invadat Polonia - şi toată lumea ştia asta la momentul acela. Nemaiavând guvern Polonia nu mai era un stat. (O discuţie mai detaliată aici )
Ceea ce însemna că: în acel moment Hitler nu mai avea cu cine să negocieze o încetare a focului sau un tratat.
În plus, protocoalele secrete din Tratatul Molotov-Ribbentrop au fost anulate de facto, deoarece acestea erau un acord cu privire la statul polonez, dar în acel moment statul polonez încetase să mai existe În cazul în care Armata Roşie nu ar fi intervenit, nu exista nimic pentru a-i împiedica pe nazişti să vină până la frontiera sovietică.
Sau - după cum ştim acum că era pregătit să o facă - Hitler ar fi putut forma unul sau mai multe state pro-naziste în ceea ce fusese până de curând Polonia de Est. În această ultimă variantă, Hitler ar fi putut pretinde că respectă încă acordul privind "sferele de influenţă" ale Pactului, în timp ce, de fapt, ar fi instituit un stat naţionalist ucrainian, pro-nazist, puternic militarizat, fascist la frontiera sovietică.
După ce naziştii le-au spus sovieticilor că ei, naziştii, au decis că statul polonez nu mai există, nu mai avea nici o importanţă dacă sovieticii erau de acord sau nu cu acest lucru. Naziştii le-au comunicat astfel că se simt liberi să vină până la frontiera sovietică. Nici URSS şi nici un alt stat nu ar fi permis un astfel de lucru. Nici dreptul internaţional nu o interzice.
La sfârşitul lunii septembrie un nou acord secret a fost încheiat. În el, linia sovietică de interes a fost mutată mult mai departe spre est faţă de linia ce stabilise, numai cu o lună mai devreme "sferele de influenţă" din protocolul secret. Ea a fost publicată în Izvestiia şi în New York Times în cursul lunii septembrie 1939. Acest lucru reflecta acum marea putere a lui Hitler dobândită în urma zdrobirii armatei poloneze. Vezi harta noilor sfere de influenţă
În teritoriul ocupat de sovietici polonezii formau o minoritate, chiar şi după campania de "polonizare" a zonei din timpul anilor '20 şi '30. Puteti vedea harta etnică / lingvistică a populaţiei la curzonline.html
Cum ştim că această interpretare a evenimentelor este adevătată ?
Cum ştim că URSS nu a comis o agresiune sau nu a "invadat" Polonia atunci când a ocupat partea de est a Poloniei, la 17 septembrie 1939, după ce guvernul polonez s-a auto internat în România? Dau mai jos nouă nouă argumente:
1. Guvernul polonez nu a declarat război URSS.

Guvernul polonez a declarat război Germaniei atunci când Germania a invadat Polonia la 1 septembrie 1939. Acesta nu a declarat război URSS.

2. Comanadantul Suprem al forţelor armate poloneze Rydz-Smigly a ordonat soldaţilor polonezi să nu lupte împotriva sovieticilor, deşi a ordonat forţelor poloneze să continue rezistenţa contra germanilor.

A se vedea rydz_dont_fight.html

3. Preşedintele polonez Ignaz Moscicki, internat în România începând cu 17 septembrie, a admis în mod tacit că Polonia nu mai avea guvern.

A se vedea moscicki_resignation.html

4. Guvernul român a recunoscut în mod tacit că Polonia nu mai avea guvern.

A se vedea moscicki_resignation.html

România a recunoscut faptul că Moscicki a blufat atunci când a afirmat că a demisionat din punct de vedere legal pe 30 septembrie. Astfel, guvernul român a fabricat o poveste în conformitate cu care Moscicki demisionase deja pe 15 septembrie, chiar înainte de intrarea şi internarea sa în România (NYT 10.04.39, p.12). De notat că Moscicki a negat acest lucru!
România avea nevoie de această ficţiune juridică pentru a încerca să evite următoarea problemă. Odată ce Moscicki fusese internat în România - la 17 septembrie 1939 - el nu putea funcţiona ca preşedinte al Poloniei. Deoarece demisia este un act oficial, Moscicki nu mai putea demisiona o dată ce el se afla internat în România.
Pentru scopurile noastre prezente, aici este punctul semnificativ: atât liderii polonezi cât şi guvernul român au recunoscut că Polonia a fost lipsită de guvern de îndată ce guvernul polonez a trecut graniţa în România şi a fost internat acolo.
Dar atât Moscicki cât şi România doreau un temei juridic - o acoperire, "o frunză de smochin" - pentru a ascunde acest lucru. Însă, nereuşind să se pună de acord în privinţa acoperirii ("frunzei de smochin"), aceasta a dus la expunerea a ceea ce guvernul polonez era de fapt - o ficţiune.

5. România avea un tratat militar cu Polonia îndreptat împotriva unei eventuale agresiuni a URSS. România nu a declarat război URSS.

Guvernul polonez a susţinut mai târziu că a "eliberat" România de obligaţiile care îi reveneau în temeiul acestui tratat militar în schimbul unui refugiu sigur în România.
Dar nu există nici o dovadă pentru această afirmaţie. Este cel puţin foarte nesigur că România ar fi promis polonezilor un refugiu sigur pe teritoriul său, având în vedere că acest lucru ar fi fost un act de ostilitate împotriva Germaniei naziste. România a fost neutră în război şi, după cum s-a discutat mai sus, a insistat asupra internării guvernul polonez şi a dezarmării forţate a trupelor poloneze odată ce acestea au trecut graniţa în România.
Motivul real pentru care România nu a declarat război URSS este, probabil, cel menţionat într-un articol din New York Times din 19 septembrie 1939:

"Punctul de vedere român cu privire la tratatul anti-sovietic româno-polonez este că acordul ar fi operativ numai în cazul unui atac rus, produs ca un eveniment izolat, şi nu ca o consecinţă a altor războaie."
- "România neliniştită; De veghe la frontieră." NYT 09.19.39, p. 8.

Asta înseamnă că România a recunoscut că ocuparea Poloniei de Est de către Soviete s-a produs ca o consecinţă a unui "alt război" şi că Armata Roşie nu a fost aliată cu Germania. Acest lucru reprezintă o recunoaştere tacită a poziţiei sovietice şi germane cum că Polonia nemaiavând un guvern, prin urmare, nu mai era un stat.

6. Franţa nu a declarat război URSS, deşi avea semnat un tratat de apărare reciprocă cu Polonia.

A se vedea m-rpact.html pentru textul reconstruit al "protocolului militar secret" al acestui tratat care a fost "pierdut" - adică pe care guvernul francez încă îl păstrează "secret".

7. Anglia nu a cerut niciodată ca URSS să îşi retragă trupele din vestul Belarusului şi din Ucraina de Vest, părţi ale fostului stat polonez ocupate de Armata Roşie după 17 septembrie 1939.

Dimpotrivă, guvernul britanic a concluzionat că aceste teritorii nu ar trebui să fie o parte a unui viitor stat polonez. Chiar şi guvernul polonez în exil a fost de acord!

A se vedea maisky_101739_102739.html Aceste documente sunt în ruseşte cu citatele relevante traduse în engleză mai jos.

8. Liga Naţiunilor nu a stabilit că URSS a invadat un stat membru.

Articolul 16 al Pactului Societăţii Naţiunilor cerea membrilor săi să aplice sancţiuni economice şi comerciale împotriva oricărui stat membru care "a recurs la război".
Nici o ţară nu a impus nici un fel de sancţiuni împotriva URSS. Nici o ţară nu a rupt relaţiile diplomatice cu URSS pentru această acţiune.
A se compara cu situaţia când URSS a atacat Finlanda în 1939, Liga a votat expulzarea URSS, şi mai multe ţări au rupt relaţiile diplomatice cu URSS. A se vedea http://www.ibiblio.org/pha/policy/1939/391214a.html
Un răspuns,deci, foarte diferit! care ne spune care a fost viziunea Ligii vis-a-vis de acţiunea sovietică în cazul Poloniei.
9. Toate ţările au acceptat declaraţia de neutralitate a URSS .
Toate, inclusiv Polonia, aliaţii Franţa şi Anglia, au convenit că URSS nu a fost o putere beligerantă, şi nu a participat la război. Ca urmare, ei au acceptat declaraţia de neutralitate a Sovietelor.

A se vedea "Proclamaţia 2374 privind neutralitatea", a FDR din 04 noiembrie 1939:

"din nefericire o stare de război există între Germania pe de o parte şi Franţa, Polonia, Regatul Unit, India, Australia, Canada, Noua Zeelandă şi Uniunea Africii de Sud,"- http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=15831&st=&st1 =

- De asemenea, " Declaraţia 152 privind zonele de combat" defineşte

"porturile beligerante, britanice, franceze, şi germane în Europa sau Africa"- http://www.presidency.ucsb.edu/ws/index.php?pid=15833&st=&st1 =

Uniunea Sovietică nu este menţionată ca beligerantă. Acest lucru înseamnă că SUA nu considera URSS a fi în război cu Polonia. Pentru declaraţia de neutralitate a Uniunii Sovietice a se vedea soviet_neutrality.html

Desigur că, o ţară nu poate "invada" o altă ţară şi totuşi afirma în mod credibil ca este "neutră" cu privire la evenimentele declanşate. Dar NICI una dintre aceste ţări nu a declarat URSS parte beligerantă. Nici Statele Unite, nici Societatea Naţiunilor, sau orice altă ţară.

Colapsul statului polonez Până la 17 septembrie 1939, când trupele sovietice au traversat frontiera polono-sovietică, guvernul polonez încetase să mai funcţioneze. Faptul că Polonia nu a mai avea un guvern însemna că Polonia nu mai era un stat.
Pe 17 septembrie atunci când Molotov i-a remis nota sa ambasadorului polonez la Moscova, Grzybowski, acesta i-a spus lui Molotov că el nu ştie unde se află guvernul său, dar că fusese informat că guvernul polonez poate fi contactat prin intermediul Bucureştiului. A se vedea polish_state_collapsed.html
De fapt, ultimele elemente ale guvernului polonez au trecut graniţa în România unde au fost internate în timpul zilei de 17 septembrie, potrivit unui Comunicat United Press publicat pe pagina patru din New York Times pe 18 septembrie, cu indicarea sursei Cernăuţi, România. A se vedea polish_leaders_flee.html
Fără guvern, Polonia înceta să existe ca stat în conformitate cu dreptul internaţional. Acest fapt este negat - de cele mai multe ori sau pur şi simplu ignorat - de anticomunişti, pentru că le stă ca un os în gât.
Vom cerceta mai atent problema în următoarea secţiune de mai jos . Dar, un moment de reflecţie va dezvălui logica acestei poziţii. Fără guvern - pentru că guvernul polonez fusese internat în România, amintiţi-vă - nu este nimeni cu care să se poată negocia , nimeni care să fie responsabil de forţele de poliţie, de administraţiile locale şi de forţele militare. Ambasadorii polonezi din ţări străine nu mai reprezintă guvernul lor, pentru că acesta nu mai există. (A se vedea pagina polish_state_collapsed.html , mai ales NYT articol din 02 octombrie 1939 )

Problema statului în Dreptul Internaţional

A se vedea state_international_law.html pentru mai multe detalii.

FIECARE definiţia a "statului", recunoaşte necesitatea unui guvern sau a unei "autorităţi politice organizate." Odată ce guvernul polonez a trecut graniţa în România, el a încetat de a mai fi un "guvern".
Chiar şi oficialii polonezi ai zilei au recunoscut acest lucru prin încercarea de a crea impresia că "guvernul" nu a fost niciodată internat, motivând că "guvernarea" a fost predată altcuiva înainte de a trece în România. A se vedea discuţia privindu-l pe Moscicki şi "dorinţa lui de a demisiona", pe 29 septembrie 1939, de asemenea, citată mai sus.
Deci, TOATĂ LUMEA, inclusiv polonezii, au recunoscut că prin internarea lor în România guvernul polonez a creat o situaţie în care Polonia a încetat să mai fie un "stat". Aceasta nu este doar "o interpretare rezonabilă" - nu doar o deducţie inteligentă, logică, dar una dintre multele deducţii posibile. Aşa cum am demonstrat în această lucrare, a fost interpretarea pe care practic toată lumea a avut-o la momentul respectiv.Este interpretarea pe care fiecare mare putere plus fostul prim-ministru polonez însuşi au împărtăşit-o
Odată ce aceasta problemă este abordată onest, din unghiul potrivit totul decurge din ea.
* Protocolul secret la Pactul Molotov-Ribbentrop nu mai era valabil deoarece se referea la sferele de influenţă în statul polonez.

Pe 15 septembrie Germania a luat poziţie faţă de faptul că Polonia nu mai exista ca stat (pentru discuţii suplimentare aici ).
Odată ce Polonia înceta să mai existe ca stat nici Protocolul Secret nu mai putea fi aplicat, din lipsă de obiect, el referindu-se la statul polonez.
Prin urmare, dacă ar fi dorit ,germanii ar fi putut mărşălui până la frontiera sovietică.
Sau - şi aceasta era ceea ce Hitler avea de fapt de gând să facă în cazul în care Uniunea Sovietică nu ar fi trimis trupe în Polonia de Est - ar fi putut facilita crearea unor state marioneta, cum ar fi un stat ucrainian naţionalist pro-nazist.
În orice caz, o dată ce Hitler a luat poziţie de faptul că Polonia nu mai exista ca stat, şi, prin urmare, că acordurile Pactului Molotov-Ribbentrop cu privire la sferele de influenţă în statul polonez nu mai sunt valabile, Uniunea Sovietică avea doar două opţiuni: fie

Trimitea Armata Roşie în Ucraina de Vest şi în Belorusia de Vest pentru a-şi stabili suveranitatea acolo; sau

Să-l lase pe Hitler să trimită armata nazistă până la frontiera sovietică.

* Având în vedere că statul polonez a încetat să existe, pactul de neagresiune sovieto-polonez nu mai era în vigoare.

Armata Roşie putea să treacă frontiera fără "invadeaze" sau să "comită o agresiune împotriva" Poloniei. Prin trimiterea trupelor sale peste frontieră, URSS şi-a declarat suveranitatea, astfel încât nimeni altcineva să nu mai poată face acest lucru - de exemplu, un stat naţionalist ucrainean pro-nazist , sau chiar Germania nazistă.

*Legitimitatea decurge de la stat, dar nu mai exista nici un stat polonez.

Prin urmare, armata poloneză nu mai era o armată legitimă, ci un grup de oameni înarmaţi, care acţionau fără nici o legitimitate. Neavând legitimitate, armata poloneză ar fi trebuit să depună imediat armele şi să se predea. Desigur, s-ar fi putut continua lupta - dar atunci nu ar mai fi luptat ca o armată legitimă, ci ca partizani. Dar partizanii NU beneficiază de drepturi, cu excepţia celor recunoscute de legile guvernului care îşi declară suveranitatea.

* Unii naţionalişti polonezi susţin că sovieticii au arătat "perfidie", prin refuzul, după înaintarea sovietică către vest în Polonia , de a permite armatei poloneze să treacă frontiera în România.

Dar acest lucru este total gresit. URSS avea relaţii diplomatice cu România. URSS nu putea permite ca mii de oameni înarmaţi să treacă frontiera din zonele unde URSS deţinea suveranitatea în România, un stat vecin. Imaginaţi-vă dacă, să zicem, Mexic sau Canada ar încerca să permită ca mii de oameni înarmaţi să treacă frontiera în Statele Unite ale Americii!

Re-negocierea "sferelor de influenţă", 28 septembrie 1939 A se vedea new_spheres_0939.html
La toate acestea se face referire directă în comunicarea din 15-16 septembrie a lui Ribbentrop (ministru de externe german)-către-Schulenburg (ambasadorul german la Moscova), -în telegrama nr 360 din 15 septembrie 1939 - cu trimitere la "posibilitatea de formare a unor state noi în această zonă. "
Reţineţi că Ribbentrop a fost foarte nemulţumit de ideea că sovieticii "au luat ca motiv pentru acţiunea lor în Polonia ameninţările Germaniei la adresa populaţiei ucrainene şi bieloruse " şi vroia ca Schulenberg să-l preseze pe Molotov pentru ca acesta să adopte un alt motiv. Dar demersul său nu a avut succes; ameninţarea germană a fost exact motivaţia oferită de sovietici.

"Nimeni nu poate cere guvernului sovietic să rămână indiferent faţă de soarta fraţilor săi de sânge, ucrainenii şi bieloruşii-locuind în Polonia, care anterior i-a privat de drepturi, iar acum i-a abandonat în întregime fără să se mai intereseze de soarta lor.
Guvernul sovietic consideră că este obligaţia sa sacră de a întinde mâna fraţilor ucraineni şi bieloruşi care locuiesc Polonia. "- TASS, 17 septembrie 1939, citat în New York Times 18 septembrie 1939, p. 5;, de asemenea, Jane Degras (Ed.), Documente sovietice privind Politica Externa 1933-1941, vol.. III (Londra / New York: Oxford University Press, 1953), pp. 374-375.

Guvernul german considera deja că Polonia nu mai exista - nu există nici o referire la "Polonia", numai la "zona situată la est de zona de influenţă germană", etc

Imperialismul polonez

Un cuvânt de explicaţie cu privire la trimiterea sovietică la "soarta fraţilor săi de sânge, ucrainenii şi bieloruşii-ce se aflau în Polonia."
Prin Tratatul de la Riga, semnat în martie 1921, Republica Rusă (Uniunea Sovietică nu a fost oficial formată până în 1924), epuizată de Războiul Civil şi de intervenţia străină, a fost de acord să ofere jumătate din Belarus şi din Ucraina imperialiştilor polonezi, în schimbul unei păci de care avea disperată nevoie.
Noi folosim cuvintele "imperialiştii polonez" justificat, pentru că polonezii - vorbitorii nativi ai limbii poloneze - nu se aflau decât în minorităţi mici în vestul Belarusului şi în Ucraina de vest, zone care au trecut la Polonia prin acest tratat. Regimul capitalist polonez a încurajat apoi etnicii polonezi să populeze aceste zone pentru a le "poloniza" şi au impus tot felul de restricţii privind utilizarea limbilor belarusă şi ucraineană.
Până la începutul anului 1939, când Hitler a decis să se întoarcă împotriva Poloniei înainte de a porni războiul în URSS, guvernul polonez a manevrat în vederea alăturării sale Germaniei naziste într-un război contra URSS, în scopul de a-şi mării posesiunile teritoriale în dauna URSS.
Până în 26 ianuarie 1939, ministrul de externe polonez Beck a discutat aceste aspecte cu ministrul de Externe nazist, Joachim von Ribbentrop, în Varşovia. Ribbentrop a scris:

... 2. Apoi am vorbit cu M. Beck încă o dată despre politica pe care urmează să o adopte Polonia şi Germania faţă de Uniunea Sovietică şi, în acest context, de asemenea, am vorbit despre problema Ucrainei Mari, iar Beck a propus din nou o colaborare polono-germană în acest domeniu. M. Beck nu făcut nici un secret din faptul că Polonia avea aspiraţii îndreptate spre Ucraina Sovietică şi spre o legătură cu Marea Neagră ...
(Original în Akten zur deutschen auswrtigen Politik ... Serie D. Bd.. VS 139-140. Traducere engleză în documentele privind politica externă germană.1918-1945. Seria D. voi. V. Documentul în cauză este No. 126, pp. 167-168; acest citat de la p. 168. De asemenea, în limba rusă în God Krizisa T. 1, Doc. Nr 120.)

Ministrul de externe polonez Beck i-a spus lui Ribbentrop că Polonia ar dori să-şi aproprie TOATĂ Ucraina de la URSS, aceasta fiind singurul mod în care Polonia ar fi putut avea "o ieşire la Marea Neagră."
Prin ocuparea Belarusului de vest şi a Ucrainei de vest , URSS i-a reunit pe bieloruşii şi pe ucrainenii din est cu cei din vest. Acesta este contextul afirmaţiei sovietice că au fost "eliberate" aceste zone. Cuvântul "eliberare" este folosit în mod convenţional în cazul în care ocupaţia unei puteri imperialiste încetează, şi asta s-a întâmplat aici.

Guvernul polonez în exil

La începutul lunii octombrie 1939, guvernele britanic şi francez recunosc guvernul polonez în exil în Franţa (mai târziu s-a mutat în Anglia). Acesta a fost un act de ostilitate împotriva Germaniei, desigur. Dar Marea Britanie şi Franţa erau deja în stare de război cu Germania. (SUA a luat poziţia de a refuza să recunoască cucerirea Poloniei, dar a tratat guvernul polonez în exil, la Paris, într-un mod echivoc. Evident, Statele Unite nu ştiau sigur ce aveau de făcut.)
URSS nu a putut recunoaşte guvernul polonez în exil pentru un număr de motive:

* Recunoscându-l s-ar fi creat o incompatibilitate cu statutul de neutralitate al URSS în război.

Ar fi fost un act de ostilitate împotriva Germaniei, cu care URSS avea un pact de neagresiune, contravenind şi dorinţei URSS de a evita războiul. (URSS l-a recunoscut în luna iulie 1941, după invazia nazistă).

* Guvernul polonez în exil nu îşi putea exercita suveranitatea de nici un fel.
* Cel mai important: în cazul în care URSS ar fi recunoscut guvernul polonez în exil, URSS ar fi trebuit să se retragă înapoi în vechile frontiere dinainte de septembrie 1939 -, deoarece guvernul polonez în exil nu ar fi recunoscut niciodată ocupaţia sovietică a Belarusiei de Vest şi a Ucrainei de Vest.
Apoi, Germania ar fi mărşăluit pur şi simplu până la frontiera sovietică.
A permite acest lucru ar fi fost o crimă împotriva poporului sovietic, desigur. Şi, după cum şi britanicii şi francezii au fost de acord, o lovitură împotriva lor, şi un mare impuls pentru Hitler, de asemenea. A se vedea should_the_ussr_have_permitted.html

Iresponsabilitatea unică a guvernul polonez Nici un guvern în timpul WW2 nu a făcut nici pe departe ceea ce a făcut guvernul polonez.
Multe guverne din ţările cucerite de Axă au format "guverne în exil" pentru a continua războiul. Dar numai guvernul polonez s-a auto internat într-o ţară neutră, deposedându-se singur de capacitatea de a funcţiona ca un guvern şi deposedându-şi propriul popor de existenţa statului.
Ce ar fi trebuit să facă liderii guvernul polonez odată ce au realizat că au fost învinşi complet în plan militar?

Guvernul polonez ar fi trebuit să fi rămas undeva în Polonia - dacă nu în capitală, la Varşovia, atunci în Polonia de Est. Dacă ei ar fi înfiinţat o capitală alternativă undeva în Est - ceva similar cu ceea ce sovieticii au pregătit la est de Moscova în cazul în care naziştii ar fi capturat Moscova -, atunci ei ar fi putut prezerva un "rest" de stat polonez.
Acolo ar fi trebuit să capituleze - aşa cum a făcut, de exemplu, guvernul francez în iulie 1940. Sau, ar fi iniţiat demersuri în vederea negocierii păcii, aşa cum a făcut guvernul finlandez în martie 1940.
Apoi, Polonia, la fel ca şi Finlanda, ar fi rămas ca stat, deşi ar fi pierdut cu siguranţă din teritoriu.

Sau, guvernul polonez ar fi putut fugi în Marea Britanie sau Franţa, ţări aflate deja în război cu Germania.
Liderii guvernului polonez ar fi putut fugi pe calea aerului în orice moment. Sau ei ar fi putut ajunge în portul polonez Gdynia, care a rezistat până la 14 septembrie, şi apoi s-ar fi putut refugia pe cale maritimă în Franţa sau Marea Britanie.

De ce nu au făcut-o? S-au temut liderii guvernului polonez că ar putea fi ucişi? Ei bine, şi ce-i cu asta? Zeci de mii de cetăţeni polonezi şi de soldaţi au fost ucişi!

Poate că ei au crezut într-adevăr că România ar încălca neutralitatea sa cu Germania şi îi va lăsa să treacă în Franţa? Dacă au crezut acest lucru, înseamnă că ei erau extraordinar de stupizi. Nu a existat niciodată vreo dovadă că guvernul român le-ar fi dat permisiunea de a face acest lucru.
Oare au crezut că Marea Britanie şi Franţa vor interveni să-i "salveze" ? Dacă este aşa, de asemenea este o dovadă de mare prostie. Chiar dacă britanicii şi francezii ar fi intenţionat într-adevăr să desfăşoare o armată numeroasă pentru a ataca forţele germane din vest, armata poloneză ar fi trebuit să reziste împotriva Wehrmacht-ului cel puţin o lună, poate mai mult. Dar armata poloneză a intrat într-o rapidă degringoladă după numai o zi sau două de război.
Sau, poate ei au fugit pur şi simplu din pură laşitate. Aceasta este concluzia pe care zborul lor din Varşovia, capitala Poloniei, o sugerează.

Tot ceea ce sa întâmplat după aceea a fost rezultatul internării guvernului polonez în România.
Iată în ce mod s-ar fi putut desfăşura lucrurile dacă un "rest" de stat polonez ar fi subzistat după predarea către Hitler a guvernului polonez:
* Statul polonez astfel rezultat ar fi putut în cele din urmă să adere la un pact de apărare reciprocă, care ar fi inclus URSS. Aceasta ar fi dus la reluarea conceptului de "securitate colectivă", alianţa anti-nazistă între aliaţii occidentali şi sovietici propusă de aceştia dar respinsă de Marea Britanie şi de Franţa.
Aceasta ar fi dus la:

slăbirea foarte serioasă a lui Hitler;

eliminarea, probabil, a unei mari părţi din Holocaustul evreilor;

prevenirea cu siguranţă a cuceririi Franţei, Belgiei, şi a restului Europei;

împiedicarea cu siguranţă, a multe milioane de decese în rândurile cetăţenilor sovietici.

* Polonia ar fi putut ieşi din WW2 ca stat independent, poate neutru, cum au fost Finlanda, Suedia, sau Austria.
Toate acestea şi mai multe - dacă guvernul polonez ar fi rămas în ţara sa, cel puţin destul de mult pentru a se preda, aşa cum orice alt guvern a făcut.

Concluzie A se vedea conclusion.html

Sursa:http://chss.montclair.edu/english/furr/research/mlg09/did_ussr_invade_poland.html

Şaizeci şi unu de neadevăruri ale lui Nikita Hruşciov

2011-08-04T01:44:00.001+03:00

Grover Furr Mizeria antistalinismului

Literaturnaia Rossiia
Nr 24, 06.13.08 http://www.litrossia.ru/article.php?article=3003
"Şaizeci şi unu de neadevăruri ale lui Nikita Hruşciov"

Interviu cu profesorul Grover Furr, autorul cărţii "Mizeria anti-stalinismului".
Una dintre cele mai neobişnuite cărţi nou apărute în domeniul non-fictiunii este traducerea în limba rusă a lucrării istoricului Grover Furr, profesor universitar la Universitatea de Stat Montclair, intitulată "Mizeria anti-stalinismului Antistalinskaia Podlost , Moscova: editura Algorithm, 2007 , în care celebrul raport secret al lui Nikita Hruşciov la cel de al 20-lea Congres al PCUS este disecat în detaliu.

Mii de cititori au făcut cunoştinţă cu ea în scurt timp de la publicarea ei. Din primele reacţii ale cititorilor-criticilor nu au lipsit atât blestemele cât şi laudele, reuşind să devină o raritate bibliografică, chiar şi în timpurile noastre orientate către piaţă.
Din acest motiv, am crezut ca ar fi instructiv să apelăm la profesorul Grover Furr însuşi, pentru a-l cunoaşte mai bine pe autor şi a lua astfel contact cu opiniile sale, cum se spune, la prima mână.

Întrebare-Domnule profesor, vă rugăm să ne spuneţi cum şi de ce dvs., doctor al Universităţii Princeton cu o dizertaţie consacrată Evului Mediu francez, aţi devenit interesat de istoria sovietică a epocii lui Stalin?

Răspuns - Primul meu câmp de specializare este istoria medievală. Încă nu am nici un certificat oficial care m-ar putea "califica" pentru a face cercetări cu privire la istoria Uniunii Sovietice în timpul lui Stalin.
Dar ca medievalist am fost pregătit pentru a face investigaţii istorice profunde. De exemplu, să mă folosesc de surse primare în alte limbi decât în engleză. Niciodată să mă bazez pe "cunoştinţele acceptate" sau pe "opiniile acceptate." Să nu am încredere în evaluările "autorităţii recunoscute." Să verific totul pentru mine.
Ca tânăr absolvent în perioada 1965 - 69 m-am opus războiului SUA în Vietnam. La un moment dat cineva mi-a spus că comuniştii vietnamezi nu pot fi "băieţii buni", pentru că ei sunt cu toţii "stalinişti", iar "Stalin a ucis milioane de oameni nevinovaţi."

Mi-am amintit această observaţie. Acesta a fost, probabil, motivul pentru care la începutul anilor 1970 am citit prima ediţie a cărţii lui Robert Conquest Marea Teroare atunci când a fost publicată. Am fost zguduit de ceea ce am citit!
Trebuie să adaug aici că puteam citi în limba rusă, deoarece studiasem deja literatura rusă în liceu. Aşa că am studiat cartea lui Conquest foarte atent. Se pare că nimeni altcineva nu a făcut vreodată acest lucru!
Am descoperit că Conquest nu a fost onest în folosirea surselor. Notele sale de subsol nu susţin concluziile sale anti-Stalin! Practic, el a folosit orice sursă, care era ostilă lui Stalin, indiferent dacă era de încredere sau nu.
În cele din urma am hotărât sa scriu ceva despre aşa-numita "Teroare". A fost nevoie de mult timp, dar în 1988 am publicat în cele din urmă lucrarea "O nouă lumină asupra vechii poveşti a mareşalului Tukhachevskii: reexaminarea unor documente" ... În acest timp am studiat cercetările întreprinse de noua şcoală de istorici cu privire la Uniunea Sovietică, printre care se numără Arch Getty, Robert Thurston, Roberta Manning, Sheila Fitzpatrick, Jerry Hough, Lewis Siegelbaum, Lynne Viola, şi alţii.

Întrebare - Aceste nume, cred eu, înseamnă puţin pentru un cititor rus. Este greu de imaginat, că după Conquest reprezentanţii oricărei noi "şcoli" occidentale ar putea contribui cu ceva diferit la concepţia despre istoria Uniunii Sovietice ...

Răspuns - De fapt, se petrece tocmai contrariul. Şcoala de care vorbesc a apărut ca antiteză la Conquest şi la concepţia totalitară a sovietologiei din perioada Războiului Rece.
Prin studierea atentă a dovezilor disponibile deja, şi - cel mai important - prin năzuinţa acerbă către obiectivitate - cercetătorii din această nouă şcoală au arătat până acum că toate "istoriile" Războiului Rece, troţkiste, hruşcioviste, şi mai târziu gorbaciovisto-elţiniste au fost fatal compromise de părtinire politică. Aceşti istorici şi-au compromis atât de mult munca cu prejudecăţile lor politice, astfel încât cărţile lor nu ar trebui să fie privite ca istorie, ci ca exemple de propagandă.

În lumea cercetării ştiinţifice a istoriei, cartea Originile Marii Epurări de J. Arch Getty, unul dintre fondatorii noii şcoli, a devenit o senzaţie autentică. În ea, Getty infirmă cu succes un număr mare de minciuni care au fost acceptate ca fiind adevărate. Printre altele, Getty demontează mistificarea că represiunile din anii 1930 au fost acţiuni planificate în prealabil de către Stalin.

Nenorocul acestui savant a fost că munca sa a fost publicată în SUA în anii "perestroikăi". În acest timp, sub acoperirea falsă de "glasnost" sau "deschidere", doar lucrările adversarilor lui Getty, adepţi ai paradigmei istorice a Războiului Rece, au fost publicate în Rusia în ediţii uriaşe. Cum ar putea cititorii ruşi să afle mai multe despre lucrările de pionierat ale lui Getty, dacă nici măcar una singură dintre cărţile sale despre istoria Rusiei nu a fost încă publicată în Rusia?

Acelaşi lucru este valabil şi în cazul celor mai mulţi dintre istoricii ale căror nume le-am menţionat mai sus. Dar, din fericire, există, de asemenea, mai multe exemple încurajatoare. Acum câteva luni o revistă de internet ucraineană a publicat una dintre lucrările excelente ale profesorului Mark Tauger de la Universitatea din Virginia de Vest. Munca lui Tauger infirmă cu totul mitul inspirat de nazişti că foametea din 1932-33 a fost un "Holodomor" sau "o manoperă criminală" planificată de către liderii sovietici.

Întrebare - Cum şi de ce aţi devenit interesat de raportul lui Hruşciov la al 20-lea Congres al Partidului?

Răspuns -Raportul "închis" sau cum este numit în Occident, "secret" al lui Hruşciov este fără exagerare, unul dintre discursurile politice cele mai influente ale secolului 20. Nu contează cum sau de către cine este evaluat raportul, cu semnul "plus" sau "minus", el a schimbat fundamental cursul istoriei Uniunii Sovietice şi al Rusei. Este semnificativ că acest discurs a devenit în mod precis unul dintre pilonii de susţinere ai concepţiei politice "anti-staliniste", sursa fundamentală pentru ceea ce poate fi numită "paradigma celui de al 20-lea Congres."
Pe scurt, nimeni interesat în istoria Uniunii Sovietice nu poate ignora un document de o asemenea importanţă.

Întrebare - Dar acesta este şi motivul pentru care acest subiect este o cale destul de bine bătătorită. Cum vă explicaţi cu toate astea interesul pentru cartea dvs. "Mizeria anti-stalinismului" (în limba rusă: Antistalinskaia podlost )?

Răspuns - E greu pentru mine să spun. Să lăsăm cititorii să judece pentru ei înşişi ... Eu pot vorbi doar despre ceea ce m-a zguduit ca cercetător.
Când mi-am format o concepţie a acestei lucrări scopul meu a fost modest. Am vrut să plasez "revelaţiile" raportului alături de sursele istorice, care au fost făcute publice graţie declasificării unor documente din fostele arhive sovietice. Acest tip de cercetare ar fi putut fi făcută de către un istoric rus sau, din acelaşi motiv, de unul chinez, pentru că în ultimii 10-15 ani un număr mare de surse noi au fost puse la dispoziţia oamenilor de ştiinţă, făcând astfel posibilă o evaluare obiectivă a uneia sau a altei din declaraţiile conţinute în discursul lui Hruşciov.
Şi la acest moment o imagine curioasă a început să prindă contur. Pentru că aşa cum s-a dovedit, din toate "revelaţiile" afirmate în raport, pe care le-am putut verifica, nici măcar una dintre ele nu s-a putut susţine ca fiind adevărată. Nici măcar una singură!

Câteva dintre minciunile lui Hruşciov au fost, desigur, cunoscute şi mai de înainte. De exemplu, în timpul sesiunii secrete câţiva dintre delegaţii la Congres au observat în mod evident că unele dintre "revelaţiile" lui Hruşciov, cum ar fi declaraţia lui absurdă că Stalin "planifica operaţiunile militare folosind în acest scop un glob pământesc", erau foarte departe de adevăr. Dar că întregul discurs a fost alcătuit din "revelaţii" ca aceasta - este ceea ce face ca lucrurile să fie cu desăvârşire uimitoare.

Întrebare - Sunteţi sigur că nu exageraţi? Este foarte greu de crezut că discursul nu constă în nimic altceva decât în minciuni. Dvs. îl apăraţi pur şi simplu pe Stalin, şi cu acest scop în minte îl denigraţi pe Hruşciov împreună cu raportul său făcător de istorie.

Răspuns - Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar eu nu îl "apăr" pe Stalin sau pe oricine altcineva. Ca savant şi cercetător mă ocup cu fapte şi cu dovezi. În cazul în care obiectul cercetării ar fi un discurs al lui Hrusciov, să zicem, referitor la spatiul cosmic sau la porumb sau la programul PCUS-ului, aş avea de studiat sursele referitoare la aceste domenii. În fapt, subiectul meu de cercetare l-a constituit aşa numită "revelare" a crimelor lui Stalin şi Beria, cuprinsă în raport.
Am izolat şaizeci şi unu de "revelaţii" sau afirmaţii acuzatoare. Am cercetat fiecare dintre ele în lumina izvoarelor istorice. Rezultatul final a fost că, în tot "Discursul secret" al lui Hruşciov, nici măcar o singură astfel de "revelaţie" nu s-a dovedit a fi adevărată. Nu se pune problema aici de a-l "apăra pe Stalin". Sarcina probei revine întotdeauna părţii care acuză - lui Hruşciov, în acest caz. Şi nici una din afirmaţiile "revelatoare" din "discursul secret" nu poate rezista la o confruntare cu elementele de probă.

Un cuvânt despre problema de "convingerilor". Nici un cercetător serios nu are dreptul de a accepta sau de a respinge vreo afirmaţie ca fiind adevărată sau falsă în temeiul puterii convingerilor sale sau ideilor sale preconcepute. Îţi place sau nu, având în vedere dovezile istorice prezentate în "Mizeria anti-stalinismului", este imposibil să continui să priveşti istoria Uniunii Sovietice prin oglinda deformatoare a "Discursul secret".

Întrebare - Apropo, nu credeţi că "Mizeria antistalinismului", nu este un titlu foarte potrivit pentru o lucrare de cercetare ştiinţifică?

Răspuns - Cartea a fost publicată cu indici bibliografici şi de nume, note de subsol şi anexe documentare - într-un cuvânt, în deplină conformitate cu toate cerinţele unei solide ediţii academice. Şi, de fapt, a fost publicată într-un tiraj considerabil. Se poate aştepta în mod rezonabil un autor de la mai mult?

Desigur, când eu lucram la manuscris am avut un titlu de lucru diferit. Am avut, de asemenea, un capitol original, în care am organizat lucrarea intr-o manieră narativă pentru a reflecta mai bine punctele sale esenţiale. Dar, din motive de lungime, presupun, sau pentru alte motive, nu a fost inclus în volumul final publicat.
Editorul a sugerat un titlu diferit de al meu, precum deseori se întâmplă. La urma urmei, misiunea editorului este de a organiza forţele editoriale, artistice, şi de altă natură, în scopul asigurării succesului de piaţă al lucrării.

Întrebare - Există încă ceva care ridică totuşi întrebări. Pe de o parte, aşa cum aţi scris, discursul lui Hruşciov este o înlănţuire de minciuni, în timp ce pe de altă parte, nici o singură persoană din conducerea URSS nu subliniat vreodată falsitatea oricărei dintre aceste revelaţii.

Răspuns - Aş merge chiar mai departe şi aş spune că, prin tăcerea lor, fiecare dintre ele a arătat o deplină solidaritate cu Hruşciov. Şi aici întâlnim una dintre chestiunile cele mai interesante.
În ciuda impresiei larg răspândite în sens contrar, obiectivul principal al "Discursul secret" nu a fost Stalin însuşi, ci cursul politic al lui Stalin, o anumită direcţie de dezvoltare, care a fost asociată cu numele său. Istoricul rus Iuri Jukov a arătat în mod clar: Obiectivul lui Hruşciov a fost de a pune capăt reformelor democratice începute, dar departe de a fi finalizate în timpul vieţii lui Stalin.
Astăzi - şi, trebuie spus, sub influenţa Discursul lui Hruşciov - "Stalin" şi "democraţia" sunt concepte diametral opuse în minţile celor mai mulţi oameni, concepte ce denotă două extreme incompatibile, fenomene care sunt total opuse. Dar acest punct de vedere este o eroare. Stalin a împărtăşit opiniile lui Lenin, cu privire la democraţia reprezentativă şi s-a străduit să înrădăcineze principiile sale în construirea statului sovietic.
Stalin însuşi s-a aflat în fruntea luptei pentru democratizarea societăţii sovietice, o luptă care s-a dat cu tărie în inima proceselor politice care au avut loc în URSS între anii 1930 şi 1950. Esenţa acestui program a fost următoarea: reducerea rolului partidului comunist în guvernarea satului la limite normale, cum ar fi cele din alte ţări, precum şi alegerea conducerii politice a statului nu pe baza listelor de partid, ci pe baza unor proceduri democratice, vot universal, secret, contestabil.

Nu numai Hruşciov, dar, evident şi alţi lideri sovietici repudiau astfel de reforme. În orice caz Malenkov, Molotov şi Kaganovici, cele mai importante personalităţi politice asociate cu Stalin, au acceptat, chiar dacă involuntar, subtextul secret al "discursul secret". Hruşciov a fost capabil să acceadă la putere, să-şi lanseze "Discursul secret" şi să-şi impună propriile sale idei numai pentru că el a fost capabil să câştige elita Partidului de partea lui.

Permiteţi-mi să profit de această oportunitate pentru a-mi exprima recunoştinţa faţă de Yuri Jukov (Rusia) şi John Arch Getty (Statele Unite ale Americii), doi istorici ale căror lucrări m-au inspirat în munca mea cu privire la "discursul secret", şi care au marele merit de a fi descoperit faptul profund ascuns începând încă cu timpul lui Hruşciov, al dedicării şi al luptei lui Stalin pentru principiile democraţiei.

Interviu de S. Khartsizov