marți, 29 martie 2011

Lecţia de demnitate


Stalin de Pablo Picasso
Victor Suvorov, pe numele său real Vladimir Bogdanovici Rezun, actualmente vehement anticomunist rus, fost ofiţer sovietic de informaţii în cadrul GRU, a dezertat în Marea Britanie în 1978 pentru a se alătura corului de denigratori ai socialismului sovietic.
A publicat o serie de cărţi, ce au apărut de curând şi la noi prin intermediul editurii Polirom, despre epoca Stalin, în care încearcă să demonstreze cu argumente şubrede şi fanteziste că acesta pregătea în 1941 invadarea Europei.
În toate aceste lucrări din care amintesc, Spărgătorul de gheaţă, Ultima republică, Epurarea, autorul nu pierde nici un prilej să împroşte cu noroi şi calomnii Uniunea Sovietică şi să reitereze tezele lui Hitler şi ale propagandei naziste cum că războiul împotriva ţării sovietelor ar fi fost justificat de supra-înarmarea acesteia şi de planurile agresive ale lui Stalin ce vizau atât spatele frontului german cât şi întreaga Europă.

Dar în tot acest morman de mii de pagini de acuze fanteziste, scorneli, minciuni rău intenţionate, atacuri fără fundament şi lipsite coerenţă logică la adresa unei epoci în care proletariatul devenit în sfârşit subiect al istoriei căuta să îşi clădească o viaţă demnă pot fi găsite şi pasaje care parcă scăpate de sub controlul autorului se opun cu îndârjire scopului general al acestuia, proiectând în câmpul conştiinţei cititorului lumina adevărului istoric cu privire ta personalitatea şi faptele unor oameni ce s-au  înălţat deasupra epocii lor definind-o.

Iată mai jos un astfel de pasaj “straniu”, evadat parcă dintr-o închisoare a calomniilor, cu privire la Stalin şi generalul Apanasenko ce dezvăluie în manieră epică caracterul celor doi protagonişti. Întâmplarea s-a petrecut în toamna anului 1941 şi este povestită de E.A. Borkov, care în timpul războiului a fost prim-secretar al comitetului regional Habarovsk. Când o astfel de relatare apare la un duşman declarat al comunismului nu te mai poţi îndoi de veridicitatea sa.

Victor Suvorov scrie: „Această povestire a fost notată şi mi-a fost transmisă de Eroul Muncii Socialiste Feodor Trofimovici Morgun, care timp de 15 ani a fost prim-secretar al comitetului regional de partid Poltava.Ea este publicată acum în cartea sa Yadolgo da saliutov (Mult înainte de salve) (Poltava, 1994, pp 67-71) „ –Epurarea, Ed.Polirom 2011 pag.260.

Pe linia strict secretă mi-a telefonat Stalin. După formulele de salut îmi spune: „Avem o situaţie extrem de grea între Smolensk şi Viazma… Hitler pregăteşte ofensiva asupra Moscovei şi nu avem trupe suficiente să salvăm capitala… Te rog insistent, ia avionul imediat spre Moscova, ia-l cu tine pe Apanasenko, convinge-l să fie maleabil, ca să nu se împotrivească. Îi ştiu încăpăţânarea”…

În anii serviciului meu în Extremul Orient, dar şi în alte locuri, Stalin nu îmi telefonase niciodată. De aceea am fost extrem de mirat când am auzit în receptor glasul său.Eram deprinşi de mult ca spusele sale să fie lege pentru noi; el niciodată nu se ruga de cineva pentru ceva – doar ordona şi cerea. De aceea am fost mirat de tonul său. Parcă nu mă informa de ceva, ci îmi raporta situaţia din vestul ţării. Iar când Stalin a spus „convinge-l să fie maleabil”, am rămas efectiv uimit… În final a rostit încă o dată : „Veniţi cu cel mai rapid avion militar…”.

Am ajuns la Moscova pe 1-2 octombrie, la miezul nopţii. Eram aşteptaţi pe aerodrom.Ne-au pus în maşină ne-au dus direct la Kremlin.Ne-au dus în sala de recepţie. Generalul care ne însoţea a intrat în cabinet să raporteze venirea noastră, apoi s-a întors imediat, a deschis larg uşa şi a rostit: „Tovarăşul Stalin vă roagă să intraţi”

Stalin ne-a strâns călduros mâna, ne-a urat „bine aţi venit” şi ne-a invitat să ne aşezăm la masa lungă acoperită cu postav verde. El nu s-a aşezat de la început.Păşea în tăcere prin cabinet. Apoi s-a oprit în faţa noastră şi a început discuţia: „Trupele noastre duc lupte de apărare foarte grele pe Frontul de Vest, iar în Ucraina lucrurile merg rău – mulţi se predau , populaţia salută trupele germane”.

Urmează o mică pauză, iar câţiva paşi prin birou încoace şi încolo.Stalin se opreşte din nou lângă noi şi continuă: „Hitler a început o mare ofensivă asupra Moscovei. Sunt obligat să iau trupe din Extremul Orient. Vă rog să înţelegeţi şi să vă puneţi în locul nostru.”

Am simţit un fior rece trecându-mi pe şira spinării, iar pe frunte o sudoare rece în urma îngrozitorului adevăr pe care ni-l transmitea conducătorul partidului şi statului nostru. Era vorba nu numai de pierderea Moscovei, ci, poate, şi de dispariţia statului…
Stalin nu a încercat să afle opinia noastră, şi-a răsfirat hârtiile pe masă şi, arătând cu degetul la datele despre trupele frontului nostru, adresându-se lui Apanasenko, a început să enumere  diviziile de tancuri şi mecanizate, regimentele de artilerie şi alte unităţi şi mari unităţi de deosebită importanţă pe care Apanasenko trebuia să le trimită de urgenţă la Moscova.

Stalin a dictat, Apanasenko a notat conştiincios, iar apoi tot în birou, în prezenţa gazdei care fuma pipă, a semnat un ordin şi a trimis o telegramă cifrată la şeful de stat-major cu ordinul de executare urgentă.

Acum se vedea clar că întâlnirea noastră scurtă, precisă, de lucru se apropia de sfârşit. Pe masă s-a pus un ceai tare. Stalin a întrebat despre viaţa cetăţenilor din Extremul Orient. Eu am răspuns. Şi deodată a urmat o întrebare pentru Apanasenko: „Câte tunuri antitanc ai ?”. Generalul a răspuns pe loc. Nu-mi amintesc cifra exact, dar ţin minte că era derizorie în comparaţie cu aceea pe care Armata Roşie o avea atunci. „Expediază şi tunurile!”- a comandat Stalin cu glas scăzut dar limpede.Brusc paharul cu ceai din faţa lui Apanasenko a zburat în stânga pe masa cea lungă, scaunul de sub general parcă a sărit în spate. Apanasenko a sărit de la masă şi a început să ţipe: „Ce-i cu tine ? Ce faci ?!! Mama ta aşa şi pe dincolo ! Dar dacă atacă japonezul, cu ce am să apăr Extremul Orient ? Cu vipuştile astea ?!- şi s-a lovit cu mâinile pe şolduri. Scoate-mă din funcţie, împuşcă-mă, dar tunurile nu le dau !”.

Eu am înlemnit.Toate mi se învârteau prin cap, iar un gând mă îngheţă: „Acesta-i sfârşitul. Imediat o să cheme oamenii lui Beria şi pierim amândoi”. Dar în acel moment am fost din nou uimit de comportamentul lui Stalin: „Linişteşte-te, linişteşte-te, tovarăşe Apanasenko! Merită oare să te tulburi pentru nişte tunuri? Lasă-le la tine”.

La despărţire, Apanasenko a cerut să fie trecut în armata activă, pe front.

„Nu, nu – i-a răspuns prietenos comandantul suprem.Partidul are nevoie de astfel de oameni îndrăzneţi şi experimentaţi, ca tine, în Extremul Orient.”

Această scurtă istorisire despre un episod  ca atâtea altele din viaţa zbuciumată a comandanţilor sovietici de rang înalt prinşi în vâltoarea războiului pentru apărarea patriei şi a civilizaţiei  europene zdruncină cu putere tezele burgheze şi revizioniste despre „tiranul sângeros” Stalin şi slugile sale servile.

Ea ne revelează un mare adevăr pe care  duşmanii comunismului fac eforturi neprecupeţite pentru a-l îngropa definitiv, şi anume că regimul socialist sovietic era o societate raţională- în sensul primatului raţiunii, întemeiată pe principiul respectului reciproc şi al demnităţii persoanei. Apanasenko este un cetăţean liber care în numele raţiunii se opune chiar violent omului aflat la vârful puterii. Un militar sub jurământ îşi exercită libertatea cetăţenească de a nu fi de acord cu comandantul suprem în timp de război, iar comandantul suprem reflectează şi în numele aceleaşi raţiuni îi dă dreptate cedând.
Unde este tirania, unde este bunul plac discreţionar, unde este servilismul acoliţilor ?

În locul acestui adevăr reacţiunea mondială sădeşte de mai bine de 50 de ani minciunile pe care le cunoaştem cu toţii.

marți, 1 martie 2011

Stalingrad

Monumentul victoriei de la Stalingrad
Vrem să mergem înainte, dorim să ne regrupăm  forţele, acum risipite, pentru a pune bazele unei mişcări socialiste cu adevărat însemnate, vrem să privim cu încredere spre viitor. Dar preocuparea pentru a construi, de a aşeza cu răbdare şi temeinicie cărămizile unui nou edificiu politic al maselor muncitoare, nu trebuie să ne distragă sau să ne abată atenţia de la datoria de a cinsti lupta şi jertfa de sânge a înaintaşilor noştri, căci ea este piatra unghiulară de la care trebuie să pornim.

Fiecare din noi, cei ce ne considerăm animaţi de ideile şi idealurile comuniste, trebuie să avem până la cer conştiinţa faptului că nu venim din neant, că avem în spate o istorie glorioasă plină de momente înălţătoare în care milioane şi milioane de oameni şi-au pus în joc destinele,viaţa, speranţele pentru cauza nobilă a socialismului.

În istorie sunt puţine momente cruciale unde drumul întregii omeniri se bifurcă în două, de a căror deznodământ depinde pe ce ramură va merge istoria viitoare, bătălia de la Stalingrad începută în vara lui 1942 şi terminată în februarie 1943, piatra de încercare a tăriei şi vigorii revoluţiei proletare declanşate în 1917, unde poporul sovietic liber de asuprirea capitalistă a făcut zid viu şi zid de foc împotriva năvălirii barbariei naziste, este un astfel de moment de cumpănă al cărui final a pus capăt definitiv speranţelor fasciste de hegemonie mondială. La Stalingrad invazia fascistă şi-a sleit şi epuizat forţele într-o atât de mare măsură încât nu s-a mai refăcut niciodată. Aici maşina de război nazistă a fost atrasă în capcană, încercuită şi apoi distrusă prin lupta, abnegaţia, spiritul de sacrificiu al proletariatului sovietic înarmat. În vreme ce o parte din proletariat se afla pe front luptând nemijlocit cu duşmanul, administrându-i lovituri necruţătoare, cealaltă, lucrând neîncetat în industria de război, îi făurea armele. Arme mai moderne, mai eficiente, mai fiabile, mai multe decât ale hitleriştilor. Industria socialistă sovietică, fără capitalişti, şi-a dovedit superioritatea faţă de industria germană întregită cu industriile celorlalte state fasciste.

Planurile cincinale, agricultura cooperativizată, energiile întregului popor sovietic descătuşate de lanţurile robiei capitaliste turnate în formele economiei socialiste, într-un cuvânt economia sovietică clădită cu efort, sacrificii şi privaţiuni a fost factorul decisiv care a înclinat balanţa victoriei în favoarea proletarilor liberi. Dar această puternică industrie şi agricultură sovietică capabilă să asigure spatele frontului şi să susţină întregul efort de război nu a apărut de la sine. Este rodul dezbaterilor interne de partid, luptelor pe viaţă şi pe moarte între partizanii creării ei şi cei ce i se opuneau cu îndârjire şi care creaseră un front unic de la Chamberlain până la Trotsky. Este meritul lui Stalin că a reuşit să orienteze partidul către opţiunea industrializării în ritm susţinut în dauna blocului trotskysto-zinovievist, punând în centrul întregului proces industria grea, industria constructoare de maşini şi utilaje pentru celelalte ramuri ale industriei. Dar industrializarea ar fi eşuat poate fără avansul şi pătrunderea revoluţionară a socialismului la sate. Învingând reacţiunea din partid întruchipată de grupul lui Buharin-Rikov se iniţiază grandioasa operaţiune de colectivizare a agriculturii: unirea micilor gospodării ţărăneşti în mari gospodării socialiste, capabile să întrebuinţeze în măsură largă tractoare şi alte maşini moderne spre a ridica rapid producţia agricolă. În efortul de a crea o bază industrială pentru aprovizionarea satului cu maşini şi tractoare se înscrie şi înfiinţarea uzinei de tractoare din Stalingrad la 17 iunie 1930. Adresându-se muncitorilor uzinei Stalin a scris: „… Cele cinzeci de mii de tractoare, pe care trebuie să le daţi anual ţării, sunt cinzeci de mii de obuze, care aruncă în aer vechea lume burgheză şi croiesc drumul noii orânduiri socialiste la sate.” 

Socialismul a început să producă o schimbare radicală în felul oamenilor de a privi munca. Încetând să o mai vadă ca pe o povară umilitoare şi anevoioasă aşa cum era socotită înainte, a devenind în conştiinţa lor o chestiune de onoare, de glorie şi de eroism.  Această schimbare a făcut posibilă recuperarea decalajelor  economice existente între Uniunea Sovietică şi puterile occidentale până la izbucnirea războiului, în unele domenii tânărul stat proletar obţinând chiar un avans însemnat.
În fruntea construcţiei industriei grele s-a aflat G.S. Ordjonichidze încercat discipol al lui Lenin şi Stalin, unul dintre creatorii şi organizatorii, în anii războiului civil, ai Armatei Roşii, iubit şi respectat  de către constructorii de întreprinderi, supranumit de aceştia „comandantul suprem al industriei grele”.

Hitleriştii visau să folosească uriaşele resurse ale Ţării Sovietelor- petrolul, cărbunele, produsele alimentare- pentru realizarea viitoarelor lor planuri de cuceriri. Sperând să zdrobească în scurt timp Uniunea Sovietică, Hitler proiecta să-şi arunce apoi toate forţele pentru a subjuga întreaga lume.
La baza strategiei lor, naziştii au pus planul agresiunii militare şi a zdrobirii fulgerătoare a Rusiei,elaborat încă în primul război mondial de către generalul Hoffmann. Acest plan prevedea concentrarea unor armate uriaşe la frontierele apusene ale Uniunii Sovietice, cucerirea în câteva săptămâni a centrelor vitale ale ţării şi înaintarea rapidă în interiorul Rusiei, până la Urali. Mai târziu planul a fost completat şi aprobat de comandamentul hitlerist sub numele de „Planul Barbarossa”.
În noaptea de 22 Iunie 1941, armata hitleristă a atacat mişeleşte şi prin surprindere Uniunea Sovietică, în ciuda pactului de neagresiune dintre Germania şi URSS. Totodată Germania a încheiat în secret tratate cu guvernele Italiei, Ungariei, României şi Finlandei, relativ la un război comun împotriva statului proletar şi le-a dat ordin să-şi concentreze forţe la frontierele Uniunii Sovietice în vederea încălcării acestora. Hitler socotea să câştige războiul în 2-3 luni. Calculele sale se bazau pe considerabila superioritate numerică a armatei germane, mobilizată demult, bine înarmată şi care avea deja experienţa războiului.Hitler se bizuia de asemeni pe lipsa de trăinicie a spatelui frontului sovietic: el îşi închipuia că, în urma eşecurilor militare, regimul sovietic va sucomba, vor apărea conflicte între muncitori şi ţărani şi se vor ivi disensiuni naţionale între popoarele Uniunii Sovietice.

Dar lucrurile nu aveau să decurgă aşa cum îşi imaginase dictatorul nazist.

În vara anului 1942, după ce au creat o mare superioritate de forţe în direcţia sud-vest a frontului sovieto-german, naziştii au obţinut importante succese tactice, pătrunzând în sectoarele Voronej, Stalingrad şi Novorossiisc. Hitler continua să considere cucerirea Moscovei drept principalul său scop. De astă dată el intenţiona să cucerească Moscova dinspre Est, izolând-o de spatele ei, Volga şi Uralul. În noile planuri ale lui Hitler se atribuia un rol deosebit cuceririi Stalingradului, care avea o uriaşă importanţă strategică.
Fiind la intersecţia celor mai mari căi fluviale şi feroviare, Stalingradul lega centrele ţării cu Caucazul şi Transcaucazia, cu Astrahanul şi Bacu, cu regiunea Volgăi şi cu regiunile de răsărit ale URSS. De asemeni, Stalingradul mai era un foarte însemnat arsenal, care aproviziona Armata Roşie cu tancuri şi alt armament.

Comandamentul hitlerist a aruncat asupra Stalingradului armata a 6-a, de sub comanda feldmareşalului von Paulus.Peste 1500 de tunuri bombardau oraşul. Multe mii de avioane aruncau asupra sa în fiecare zi bombe incendiare şi explozive.
Stalingradul respingea cu tărie şi bărbăţie atacurile înverşunate ale inamicului. Muncitorii uzinei de tractoare din Stalingrad şi muncitorii de la celelalte întreprinderi continuau să lucreze sub focul duşmanului, aprovizionând pe apărătorii oraşului cu tancuri şi muniţii.
Au participat activ la apărarea Stalingradului eroii războiului civil, foştii participanţi la eroica apărare a Ţariţânului.
După o lună de lupte înverşunate nemţii au reuşit să se apropie în unele locuri de Volga. oraşul a fost tăiat în mai multe părţi dar nu s-a predat. Armata a 62-a a generalului Ciuicov, care apăra Stalingradul, lupta pentru fiecare stradă, pentru fiecare casă.Astfel sergentul major erou Iacov Pavlov cu o mână de ostaşi, a apărat luni de zile casa ocupată de el transformând-o într-un punct bine întărit.Cei din Stalingrad au denumit această casă „casa lui Pavlov”.
Au dat dovadă de dârzenie de fier şi de vitejie ostaşii diviziei generalului Rodimţev, care au jurat „să stea pe poziţii până la moarte”.  Trăgătorii de elită din Stalingrad, în frunte cu Vasili Zaiţev, scoteau din luptă pe soldaţii şi pe ofiţerii fascişti, trăgând fără greş din adăposturile lor. Dârzenia şi eroismul ostaşilor sovietici se manifesta în mod deosebit în timpul luptelor de tancuri.La sfârşitul lui Iulie 1942, în cursul uneia din aceste lupte, patru ostaşi trăgători antitanc au primit misiunea să oprească înaintarea a douăzeci de tancuri inamice.Cu toate că tranşeele acestor viteji erau întruna împroşcate cu exploziile obuzelor, iar din cauza focului continuu li se încingeau armele antitanc, trăgătorii sovietici n-au contenit nici o clipă lupta. Ei au nimicit 15 tancuri nemţeşti iar pe celelalte le-au silit să se retragă.
Cu alt prilej, la Stalingrad, 33 de ostaşi trăgători antitanc sovietici, în frunte cu comuniştii Covaliov şi Evtifeev, au angajat lupta împotriva a 70 de tancuri fasciste.Nimicind 27 de tancuri, ei n-au lăsat nici un tanc să străpungă linia de apărare sovietică. Întreaga istorie a apărării Stalingradului este plină de asemenea pilde de vitejie şi eroism.
În ajunul sărbătorii celei de a 24-a aniversări a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, ostaşii frontului Stalingradului i-au scris lui Stalin un mesaj în care se angajau să împiedice duşmanul să ajungă la Volga: „La Stalingrad- scriau ei- noi ne apărăm Patria, apărăm tot ce ne este scump şi fără de care nu putem trăi. Aici la Stalingrad se hotărăşte dacă poporul sovietic va fi sau nu liber…Trimiţând această scrisoare din tranşee, vă jurăm că vom apăra Stalingradul până la ultima picătură de sânge, până la ultima suflare, până la ultima bătaie a inimii, şi că nu vom lăsa pe duşman să ajungă la Volga.”

Toată ţara sovietelor a venit în ajutorul Stalingradului. Toţi înţelegeau că soarta Patriei, a socialismului, depinde de rezultatul luptei pentru Stalingrad. Apărarea eroică a Stalingradului a permis Comandamentului Suprem al Armatei Sovietice să pregătească rezervele şi să elaboreze şi să realizeze planul de zdrobire a nemţilor la Stalingrad.

În zorii zilei de 19 Noiembrie 1942, după o puternică pregătire de artilerie, trupele celor trei fronturi au străpuns apărarea duşmanului şi au trecut la ofensivă. Nimicind flancurile inamicului, Armata Roşie a încercuit trupele de elită ale fasciştilor şi a procedat la lichidarea grupării încercuite.La începutul lui Februarie 1943, două armate germane cu un efectiv de 330 mii soldaţi, au încetat să mai existe. Cam o treime din din efectivul acestei armate, în frunte cu feldmareşalul von Paulus, a fost luată prizonieră.

Operaţiunea de încercuire de la Stalingrad, efectuată după planul mareşalului sovietic Jukov nu are seamăn în toată istoria militară mondială. Pentru prima oară în istoria războaielor a fost încercuită şi lichidată o masă atât de uriaşă de trupe duşmane.

video
Victoria de la Stalingrad, stropită din belşug cu sânge proletar a produs o cotitură radicală în toată desfăşurarea celui de al doilea război mondial, ea demonstrând lui Hitler şi întregii lumi că regimul sovietic nu era cu nici un chip o dictatură personală sau a unei pături subţiri de birocraţi, ci un stat al proletarilor liberi -toţi ofiţerii superiori ai Armatei Roşii în frunte cu marele Jukov erau fii de ţărani sau muncitori- de tăria, duritatea şi strălucirea diamantului.